După ce tata și-a distrus familia, a avut curajul să-mi ceară să salvez copilul pe care l-a făcut cu amanta. Cu banii mamei.
Am trăit ani întregi cu senzația că avem o familie stabilă, aproape de poveste. Tata era mereu punctual, mama îl aștepta cu masa caldă, iar serile noastre se încheiau cu râsete și discuții despre orice. Eu glumeam pe seama bancurilor lui proaste, mama râdea cu poftă, și totul părea în echilibru.
Până într-o dimineață de marți.
Mama m-a rugat să mă așez. Avea ochii roșii și obosiți, iar masa de mic dejun era neatinsă. Tata lipsea.
— Julie, trebuie să-ți spun ceva… Tata are o relație cu altă femeie. De opt ani. Și… au un copil împreună. O fetiță.
Simțeam cum mi se prăbușește podeaua sub picioare.
— Cât?
— Opt ani, a repetat mama. Se numește Sandra. Fetița… Mya. Are șapte ani.
M-am blocat. Mya fusese concepută când eu eram în ultimul an de liceu. Toate acele „călătorii de afaceri”, serile târzii, telefoanele scurte… toate fuseseră parte din marea lui minciună.
— Și acum?
— Divorț, mi-a spus mama. Noroc cu prenupțialul. Casa și tot ce e pe numele meu rămân la mine.
După ce tata a plecat, am văzut-o pe mama cum se adună, bucată cu bucată, cu o demnitate pe care nu o pot uita. Nu l-a vorbit urât niciodată, deși durerea i se citea în fiecare gest.
— Relația ta cu el e alegerea ta, mi-a spus. Ești adultă. Eu n-am să te opresc.
Dar oricât am încercat să păstrez legătura cu tata, ceva se rupsese iremediabil. Îl vedeam și în gând îmi revenea imaginea mamei plângând. Îl ascultam și îmi răsunau în urechi anii de trădare. Relația noastră s-a transformat într-o formalitate.
Mama, în schimb, s-a reinventat. A transformat firma ei de consultanță într-un succes. Era independentă, puternică, o forță în adevăratul sens al cuvântului. Iar eu eram acolo, mândră și sprijinindu-i fiecare pas.
Viața părea că reintră în normal, până când, cu un an în urmă, mama a început să se plângă de o oboseală ciudată. Am dat vina pe stres. Dar analizele au spus altceva. Cancer. Galopant. Nemilos.
Trei luni mai târziu, a plecat. Am rămas singură. Cu casa, firma, economiile și ultima ei dorință: să am grijă de tot ce a construit și să nu las pe nimeni să-mi calce în picioare valorile.
Am continuat firma, mi-am plătit datoriile, am început să respir financiar pentru prima dată. Apoi, din senin, a sunat tata.
— Julie, putem să ne vedem? E urgent. E vorba despre Mya.
Ne-am întâlnit într-o cafenea familiară. Arăta mai bătrân. Îngrijorat.
— Mya e bolnavă. O boală rară de sânge. Suntem disperați. Tratamentul costă 60.000 de dolari. Am încercat tot — împrumuturi, carduri, familia Sandrei… Nimic nu ajunge.
Am ascultat în tăcere. În ochii lui era frică. Dar și vinovăție.
— E sora ta vitregă, Julie, mi-a spus. Nu merită asta. Nu e vina ei.
— Dar nu e responsabilitatea mea, i-am răspuns. Are doi părinți. Și… banii ăștia vin de la mama. Femeia pe care ai trădat-o.
— Familia ajută familia, a spus el apăsat.
— Te-ai gândit la familie când aveai o a doua viață? când mințeai pe toată lumea?
Tăcerea lui a fost răspunsul.
Apoi, a rostit cuvintele care m-au înghețat:
— Dacă nu o ajuți pe Mya, să nu mă mai cauți. Nu te mai consider fiica mea.
— Ce ai spus?
— Alege, Julie: moartea mamei tale sau viața surorii tale.
În acel moment, totul s-a clarificat.
— Nu îndrăzni să o pui pe mama în balanță cu un copil pe care l-ai făcut din infidelitate. Tu ai ales să o înșeli, să ai o altă familie. Ai făcut alegeri. Acum trăiește cu ele. Nu mă manipula.
A închis brusc. Și cumva, nu m-a durut. Sau poate durerea fusese deja arsă, cu ani în urmă.
O oră mai târziu, au început telefoanele. Bunica, indignată:
— Cum poți fi atât de rece? Copilul ăla moare!
Unchiul Mike: — Ești o egoistă, la fel ca mama ta.
Mătușa Sarah: — Sunt doar bani. Mya e sânge din sângele tău!
Dar nimeni nu mi-a spus: Îmi pare rău că ai pierdut-o pe mama.
Mi-a revenit în minte un lucru pe care mi-l repeta mama: „Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți vinovată pentru că îți aperi valorile.”
Așa că am luat telefonul. Am blocat numărul tatălui. Apoi pe cele ale rudelor care îmi cereau să îngrop moștenirea mamei pentru a acoperi greșelile lui.
Am rămas singură, în fotoliul mamei, ținând ceașca ei preferată. M-am întrebat: Am făcut ce trebuie?
Mâinile îmi tremurau, dar inima era liniștită.
Am ales să respect munca unei femei care m-a iubit necondiționat. Și am spus „nu” când tot universul îmi cerea să trădez asta.