Am fost alături de mama mea în cele mai grele luni din viața ei. Am renunțat la carieră, la timp liber, la mine însămi, doar ca să nu-i lipsească nimic. De aceea, când am mers la deschiderea testamentului, nici nu mi-a trecut prin minte că ar fi putut să mă lase pe dinafară. Și totuși, exact asta s-a întâmplat. Dar dincolo de trădarea pe care am simțit-o atunci, ceea ce aveam să aflu mai târziu avea să schimbe totul: despre mama, despre sora mea… și despre mine.
Mergeam spre casa mamei, cu o greutate în suflet pe care nici măcar zilele de doliu nu o ușuraseră. Înmormântarea trecuse, dar golul rămas era greu de descris. Știam că urma o zi plină de decizii practice, iar ca de obicei, eu eram cea care trebuia să se ocupe de toate. La fel fusese și pe finalul vieții ei: eu am fost acolo. Eu am rămas lângă ea când nu mai putea merge, când avea nevoie de cineva să o spele, să o hrănească, să o țină de mână.
Nu aveam nicio îndoială că îmi va lăsa casa. Și cu siguranță nu credeam că o va lăsa lui Phoebe.
Phoebe fusese mereu o enigmă. Frumoasă, dar instabilă. Visătoare, dar haotică. Era sora mea mai mică, și chiar dacă nu reușea să-și țină viața în frâu, am avut mereu grijă de ea din umbră.
Lângă mine, în mașină, Dan era tăcut. Îl simțeam. Mirosul vag de alcool îmi spunea că iar nu se ținuse de cuvânt. Eram epuizată, pe toate planurile.
În fața casei, ne aștepta avocatul. Cu servieta în mână, părea neliniștit.
— De ce stați afară? am întrebat.
— Casa e încuiată, a zis scurt.
— Phoebe trebuia să vină devreme…
I-am dat un apel, dar telefonul era închis. Normal.
— Probabil o să apară în curând, am zis, mai mult pentru mine decât pentru ceilalți.
Dan oftează teatral.
— Sora ta are nevoie de un tutore, nu de o casă.
I-am aruncat o privire aspră.
După câteva minute, Phoebe a apărut, cu părul răvășit și ochii înroșiți.
— Noapte lungă? am întrebat, cu o ironie greu de ascuns.
— Se vede atât de tare?
— Hai, că ne așteaptă avocatul.
— Știm cu toții că tot ție îți revine casa, nu? a zis ea sec.
Am tăcut. N-avea rost să ne certăm.
Ne-am așezat în sufragerie și avocatul a început să citească. Totul părea banal, până a ajuns la fraza care mi-a înghețat sângele în vine:
„Întreaga proprietate este lăsată lui Phoebe.”
— Poftim?! am zis, nevenindu-mi să cred.
— Asta scrie, a spus avocatul calm.
Dan a explodat:
— Katherine a avut grijă de mama lor! Phoebe nici n-a fost prezentă! E o glumă proastă!
Phoebe s-a ridicat, vizibil tulburată, și a ieșit.
Am ieșit și eu după ea.
O găsisem în grădină, pe banca preferată a mamei. Părea obosită, învinsă.
— Îmi pare rău pentru Dan, am zis, încercând să rup tăcerea.
— E previzibil. Ar trebui să-l lași, mi-a spus fără să mă privească.
— Nu pot… e soțul meu, am spus, deși nici eu nu mai eram sigură.
— Vrei casa? a întrebat.
— O cumpăr. Știu că ai nevoie de bani pentru florăria ta. Eu o demolez și construiesc de la zero. Credeam că mi-o va lăsa mie…
— Nu, a zis tăios. Nu ți-o vând.
— Phoebe… eu am fost acolo! Tu nici n-ai fost în stare să o vezi în ultimele luni. Și totuși ție ți-a lăsat-o!
— Tu ai totul, Katherine! Ai un job bun, un soț — oricât de groaznic ar fi —, ai opțiuni. Ți s-a oferit chiar și un post în străinătate! Eu n-am nimic. Doar casa asta.
— Știi de ce n-am plecat? Pentru tine! Pentru că n-ai fi făcut față!
— Ieși afară! Nu-ți dau casa!
— Atunci o iau cu forța! am strigat și am plecat furioasă.
Adevărul ascuns
Am încercat să mă liniștesc, să nu mai deschid subiectul. Dar Dan nu mă lăsa. Mă presa să contest testamentul. Până când, într-o seară, am găsit în biroul lui un teanc de facturi și somații.
Erau datorii. Multe. M-am dus la el.
— Explică-mi, am cerut, arătându-i hârtiile.
— Putem repara totul… a murmurat el.
— Ești îngropat în datorii, Dan! De-asta ai vrut casa? S-o vinzi ca să-ți plătești greșelile?
— Ea nu o merită! Nu știi cât te folosește!
— De unde provin toate astea? am întrebat cu vocea tremurândă.
— Jocuri… de noroc, a zis în cele din urmă, cu privirea în pământ.
— Serios?! Și te gândeai că vânzarea casei ne va salva?
— Mă voi lăsa, promit. O singură dată…
— La fel ai promis și cu băutura, nu?
M-am ridicat și am plecat.
O alegere grea
Am condus până la casa mamei. Phoebe mi-a deschis, iritată.
— Ce vrei? Mai e puțin până la proces.
— Să-ți spun că Dan a pierdut o grămadă de bani la pariuri.
S-a uitat la mine, nespunând nimic. Ne-am dus din nou pe bancă.
— Putem vinde casa și împărți, a zis ea.
— Nu, i-am răspuns. E a ta. Mama a vrut așa. Poate pentru că semeni cu ea. Poate pentru că avea nevoie să simtă că te salvează.
— Dar tu ai vrut să mi-o iei.
— Da, într-un moment de furie. Dar Dan m-a presat, acum înțeleg și de ce.
— O să-i plătești datoriile?
— Nu. De data asta, mă aleg pe mine.
Phoebe a tăcut.
— Îmi pare rău că te-am acuzat, a spus. Mereu m-am simțit invizibilă lângă tine. Mereu comparată, mereu cu minusuri.
— Și eu m-am simțit nedreptățită. Dar înțeleg de ce mama ți-a lăsat casa. Tu ai nevoie de un început. Eu am alte opțiuni.
— Ce vei face acum?
— Îl las pe Dan. Mă duc în străinătate. Și te ajut cu florăria, dacă vrei.
— Chiar ai face asta?
— Da. Pentru tine, da.
Ne-am îmbrățișat. Două surori, cu greșelile și durerile dintre ele, dar și cu dragostea care a rămas acolo, în ciuda tuturor.