Am fost cele mai bune prietene timp de peste zece ani. Eu și Greta eram de nedespărțit, genul acela de legătură în care ajungeam să ne completăm una alteia frazele. Trecuserăm împreună prin toate – iubiri ratate în timpul facultății, nopți târzii cu mâncare comandată și filme proaste, certuri cu părinții, concedieri, vacanțe, tot.
Greta avea mereu acel ceva care atrăgea toate privirile: înaltă, mereu aranjată, cu un aer de încredere care o făcea imposibil de ignorat. Eu? Eram mai discretă, genul care preferă să observe, să sprijine, să fie acolo. Mă simțeam bine în umbra ei.
În ultimii ani, am mai pus câteva kilograme, dar nu m-a deranjat prea tare. Nici Greta n-a părut afectată. Sau cel puțin așa am crezut.
Când m-a anunțat că s-a logodit și m-a rugat să-i fiu domnișoară de onoare, am fost copleșită de emoție.
— Tu trebuie să fii, Lila, mi-a spus ea. Ești persoana mea.
— N-aș lipsi pentru nimic în lume, i-am răspuns cu ochii în lacrimi.
Dar entuziasmul s-a risipit repede.
Primele semne ciudate
Totul a început în ziua când am mers împreună să probăm rochiile. Greta a fost ciudat de distantă. Nu mă privea în ochi, îmi întrerupea propozițiile și ignora complet părerile mele.
— Verdele ăsta ar da bine în lumina de seară, zici? am întrebat, ținând două mostre de material. Ce zici?
Nici măcar nu s-a uitat. Își aranja voalul în oglindă.
— Unii n-au problema culorilor când oricum nu sunt în centrul atenției, a zis cu o voce rece.
Am zâmbit forțat, încercând să nu bag în seamă. Poate era stresată. Totuși, la ieșire am încercat să salvez atmosfera:
— Hai la mine diseară? Un pahar de vin, niște căpșuni în ciocolată?
Mi-a râs în nas.
— Nu. Mă duc acasă, a zis sec și s-a urcat în mașină.
Am rămas pe trotuar, încremenită, cu o senzație apăsătoare în piept. Dar am dat vina pe presiunea pregătirilor. Cine nu cedează puțin înainte de nuntă?
Ziua în care am fost umilită
Ziua nunții a venit cu soare și aer rece de toamnă. Mă simțeam fericită pentru ea, chiar dacă ceva nu se simțea în regulă.
Când am ajuns la locație, organizatoarea m-a oprit la intrare.
— Îmi pare rău, nu aveți voie să intrați. Așa a lăsat mireasa scris.
— Poftim?! Nu se poate! Sunt domnișoara de onoare!
— Nu sunteți pe listă, a spus ea, fără pic de empatie.
În jurul nostru se formase deja un cerc de priviri curioase.
Am văzut-o pe Greta apropiindu-se. Arăta ca scoasă din reviste, perfectă. M-am dus spre ea cu ușurare:
— Slavă Domnului că ai venit! S-a produs o greșeală, nu mă lasă să intru…
Dar ea m-a privit fix, cu o răceală necunoscută.
— Nu e nicio greșeală, Lila. Cineva care vrea să-mi strice nunta nu are ce căuta aici.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Ce… ce vorbești? Eu n-aș—
— Securitatea, a chemat ea. Scoateți-o afară.
În câteva secunde, două mâini ferme m-au tras deoparte. Umilită, confuză, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, am fost condusă afară ca o intrusă.
În timp ce treceam printre invitați, l-am zărit pe Brian. Fostul ei iubit din facultate. Îmi arunca o privire… ciudată. De parcă știa ceva ce eu nu știam.
Adevărul care a sfârșit totul
Zilele care au urmat au fost pline de tăcere. Mesajele mele rămâneau fără răspuns. Noaptea mă întorceam în pat, cu mintea răscolind fiecare detaliu. De ce?
După o săptămână, Greta a acceptat să ne vedem la o cafenea.
A venit târziu și s-a așezat de parcă îmi făcea o favoare.
— Vreau să știu de ce m-ai alungat, i-am spus calm. Am fost mereu alături de tine. De ce ai crezut că voiam să-ți stric nunta?
A băut din cafea, apoi m-a privit rece:
— Pentru că exact asta făceai. Nu te-am rugat să concurezi cu mine.
— Ce?!?
— Știai că l-am invitat pe Brian. Știai că mi-a spus cândva că i se părea că ai ceva special. Ai slăbit fără să-mi spui. Ai vrut să strălucești tu, nu eu.
Am rămas fără cuvinte.
— Greta… am făcut sport pentru că mă simțeam rău în corpul meu. Nu avea nicio legătură cu tine!
— Dacă te îngrași din nou, putem rămâne prietene, a zis ea, pe un ton sec, fără nicio urmă de glumă.
Am privit-o. Rochii de firmă, bijuterii, o viață pe care o controla cu o mână de fier. Și voia ca eu să fiu doar o umbră, ca să strălucească ea.
— Sigur, Greta, i-am răspuns zâmbind.
M-am ridicat. Și am plecat. Pentru totdeauna.
Revanșa, cu un strop de eleganță
În luna următoare, am tras de mine. Nu pentru ea, ci pentru mine. Am făcut sport, am mâncat sănătos, am regăsit femeia care mă făcea să mă simt bine în pielea mea.
Apoi, cu un zâmbet pe buze, i-am trimis un mesaj:
„Ce zici de o cină în patru? Adu-ți soțul.”
A acceptat imediat.
În seara cu pricina, Greta a apărut îmbrăcată elegant, gata să-și etaleze viața perfectă. Dar fața i s-a schimbat când m-a văzut la braț cu Brian.
— Hei, Greta, ți-l amintești pe Brian? am spus zâmbind calm.
— Ce se întâmplă aici?! a izbucnit ea. Cu ce drept vii așa?
— Așa cum? Fericită? Sigură pe mine? Asta te deranjează?
A țipat că prietenia noastră s-a terminat.
— S-a terminat de mult, Greta, am răspuns eu liniștită.
A ieșit val-vârtej, iar soțul ei o urma derutat.
Brian s-a întors spre mine și a râs.
— Ei bine, a fost mai ușor decât mă așteptam. Vrei să ieșim, de data asta pe bune?
— Da, chiar vreau, i-am spus. Foarte mult.
Dacă ți-a plăcut această poveste despre curaj, prietenii toxice și recăpătarea propriei valori, nu uita să o distribui!