Am rămas mult timp lângă fereastră, cu telefonul în mână și cu senzația că cineva îmi strângea încet inima. Cuvintele Anei nu se așezau în mine. Mă zgâriau pe dinăuntru.
Treizeci la sută.
Atât valorase, în ochii propriei mele fiice, tot ce construisem o viață întreagă.
Am deschis din nou scrisoarea lui Mihai și am recitit fiecare rând. De data aceasta, cuvintele lui păreau mai vii decât oricând.
„Am vrut să văd adevărul.”
Și adevărul îl vedeam acum limpede.
Am întins actele pe masă și am observat un număr de cont scris de mână, lângă câteva note scurte. Mihai notase simplu: „Depozitul principal”.
A doua zi am mers la bancă.
Managerul a verificat documentele, apoi m-a privit surprins.
— Doamnă Ionescu… aveți mai multe conturi active și economii considerabile.
Am rămas tăcută.
Tot ce crezusem că fusese modestia soțului meu se dovedea, de fapt, un plan atent construit pentru viitor.
Mihai nu doar economisise. Se pregătise pentru ziua în care eu aveam să rămân singură.
În aceeași seară am scos din dulap geamantanul vechi, încă acoperit cu autocolante din vacanțele pe care nu le mai făcuserăm niciodată. Praga. Florența. Cracovia.
L-am deschis încet și am pus în el câteva acte și scrisoarea lui Mihai.
Pe la miezul nopții am ieșit din casă și am luat autobuzul spre centru. Vizavi de primărie era biroul notarului nostru, un vechi prieten de familie.
Când i-am spus că Mihai murise, omul a încuviințat încet și a deschis un seif mic.
— Soțul dumneavoastră mi-a spus să vă dau asta dacă veți veni singură.
A pus pe masă o cheie neagră și un disc.
A doua zi am aflat ce era pe el.
Pe înregistrare apărea Mihai, stând în grădina casei noastre și vorbind calm, de parcă timpul nu conta.
Explica totul: conturile de investiții, participația la hotel, documentele prin care averea principală îmi revenea mie și nu Anei sau soțului ei.
Privirea lui era liniștită și atât de sigură, încât pentru prima dată după multe luni am zâmbit.
Mihai nu îmi lăsase doar bani.
Îmi lăsase siguranță.
Demnitate.
Și adevărul.
Au trecut aproape trei săptămâni fără niciun telefon din partea Anei. Doar un mesaj scurt:
„Mamă, am ajuns la Viena. Totul e minunat.”
Nu i-am răspuns.
Între timp, viața mea începuse încet să se așeze altfel. Diminețile liniștite, ceaiul băut lângă fereastră, plimbările scurte prin parc.
Într-o seară am mers până la mare, în locul unde fusese cândva casa noastră. Terenul era deja vândut, dar valurile și mirosul sărat al aerului rămăseseră aceleași.
Am stat mult pe mal și am recitit încă o dată scrisoarea lui Mihai.
„Iubirea nu este ceea ce iei, ci ceea ce lași în urmă.”
A doua zi am mers din nou la bancă și am dat dispoziție ca o parte din bani să fie donați unei fundații pentru copii bolnavi. Restul i-am pus într-un cont special.
Un cont care urma să fie deschis pentru Ana doar într-o singură condiție.
Nu atunci când avea să ceară bani.
Ci atunci când avea să demonstreze că poate munci și construi ceva singură.
Condiția era simplă: accesul urma să existe doar dacă în propriul ei cont, din bani câștigați de ea, avea să existe cel puțin 5.000 de lei.
A fost ultima mea formă de protecție împotriva lăcomiei.
În seara aceea m-am întors acasă, mi-am făcut un ceai și am deschis larg fereastra. Pentru prima dată după multe luni, apartamentul nu mai părea gol.
Tăcerea nu mai durea.
Se transformase în liniște.
Dintr-un album vechi a căzut o fotografie: eu, Mihai și Ana copil, pe plajă, râzând în bătaia vântului.
Am pus fotografia într-o ramă și am așezat-o pe masă.
Telefonul era tăcut.
Dar de data aceasta, tăcerea nu mă mai speria.
Înainte să mă culc, am luat o foaie și i-am scris Anei câteva rânduri:
„Uneori, ca să înțelegi valoarea unui lucru, trebuie mai întâi să-l pierzi. Mie mi-a luat o viață întreagă. Sper ca ție să-ți ia mai puțin.”
Am împăturit scrisoarea și am pus-o într-un plic cu numele ei.
Poate că într-o zi avea să înțeleagă că există lucruri pe care niciun procent și niciun transfer bancar nu le pot cumpăra.
Iar eu, pentru prima dată după foarte mult timp, simțeam că pot respira din nou.