În ziua în care am fost externată din maternitate, afară ploua mocnit. Țineam în brațe cele mai prețioase ființe din lume — fetițele mele, Ilinca și Daria, venite pe lume cu două zile înainte de termen. Epuizată, dar plină de emoție, l-am sunat pe soțul meu, Andrei, să-l anunț că suntem gata de plecare.
— Nu pot ajunge, mama se simte foarte rău, trebuie s-o duc de urgență la spital, mi-a spus în grabă, și a închis.
Am rămas cu receptorul în mână, simțind un gol ciudat în stomac. Totuși, nu am vrut să trag concluzii pripite. Am chemat un taxi și, cu ajutorul unei infirmiere, am urcat bagajele și scoicile cu cele două minuni în portbagaj. Am privit pe geam tot drumul, ignorând picăturile care se prelingeau ca lacrimile peste oraș.
Când am ajuns în fața blocului, am simțit că realitatea s-a spart într-o mie de cioburi. Valizele mele erau lăsate la ușă, ude de ploaie. Căruciorul nou stătea rezemat de perete. M-am apropiat înfrigurată.
— Andrei? am strigat.
Nimic. Doar sunetul ploii.
Am băgat cheia în broască. Nici nu intra. Încuietorile fuseseră schimbate.
Și atunci l-am văzut. Un bilet mic, mototolit, lipit cu scotch de troler:
„Pleacă de aici cu paraziții tăi! Știu totul. — Andrei”
Am simțit cum mi se prăbușește respirația în piept. L-am citit de trei ori, cu mâinile tremurând. Nu înțelegeam. Nu voiam să înțeleg.
Am încercat să-l sun. De cinci ori. Apel respins. Apoi mesaj: „Număr blocat”. Mi-a căzut telefonul din mână.
Vecina de la etajul 3, doamna Ganea, a deschis ușa când m-a văzut stând în fața apartamentului cu gemenele plângând.
— Doamne, Violeta… Ce cauți aici? Nu știai? Andrei a plecat ieri cu o femeie blondă, cu o mașină mare. A zis doar că „nu mai e treaba lui”. Am crezut că ai plecat cu el.
Am înghețat. M-am simțit dezbrăcată de orice siguranță, orice sprijin.
— Hai, intră la mine, măcar până se oprește ploaia, mi-a spus femeia, luându-mi o scoică din mână.
În apartamentul ei modest, mi-a dat un halat uscat, un ceai cald și mi-a oferit canapeaua pe care să pot alăpta fetele. Abia atunci am simțit cât de tare îmi tremurau genunchii. Doamna Ganea mi-a povestit ce văzuse în ultimele săptămâni — Andrei venea tot mai rar, iar când o făcea, părea distant, absent. Începuse o relație nouă, se pare. Iar vestea că voi naște gemeni l-a speriat. Sau poate doar i-a oferit un pretext.
— Ai părinți? Frate? Soră? Undeva unde să mergi?
— Nu… sunt singură pe lume, am șoptit.
Am sunat la poliție. Mi-au spus că, dacă apartamentul e pe numele lui, legal poate schimba încuietorile. Dar abandonul copiilor, amenințarea indirectă și lipsa sprijinului legal pot fi motive de acțiune juridică. M-au îndrumat spre un avocat și spre Direcția de Asistență Socială.
A doua zi dimineață, cu fetele în brațe, am mers acolo. M-au primit ca pe o ființă umană, nu ca pe o povară. Mi-au oferit cazare temporară într-un centru pentru mame singure. A fost prima noapte în care am putut închide ochii, cu Ilinca și Daria lipite de mine, respirând liniștite.
Zilele ce-au urmat au fost un test al rezistenței. Am cerut ordin de protecție împotriva lui Andrei. Avocatul mi-a explicat cum putem deschide un proces pentru pensie alimentară. Am început un mic curs de cusut organizat în adăpost, iar după o lună, am fost angajată la un atelier care colaborează cu ONG-uri. Lucram când fetele dormeau. Nu era ușor, dar în jurul meu erau alte femei care treceau prin același iad. Și nu mă mai simțeam invizibilă.
Procesul cu Andrei a fost un fiasco — nu s-a prezentat niciodată. A fost citat de două ori, apoi s-a emis o decizie în lipsă. A fost obligat să plătească pensie, dar banii nu au venit niciodată. Nu am mai auzit nimic de el.
Trei ani mai târziu, suntem într-un apartament mic în chirie, în sectorul 5. Eu lucrez acum full-time la o firmă de retușuri vestimentare. Ilinca și Daria sunt la grădiniță, își țin de mână ghiozdănelele roz și îmi dau cel mai sincer „Te iubesc, mami!” în fiecare dimineață.
Viața nu s-a întors la ce-a fost. Dar a devenit mai bună. Mai adevărată.
Am învățat că nu oricine îți pune verighetă pe deget îți va fi alături. Și nu orice casă cu pereți este și un cămin.
Dar dacă ai curajul să nu cedezi, să strângi în brațe copiii tăi și să faci un pas — chiar și cu sufletul zdrobit — în direcția bună, lumea începe să se reclădească. Încet. Dar sigur.