— Mama a avut dreptate… tu nu ești făcută să fii nevastă, spuse Erik cu o înghițitură de tocană și un aer de superioritate.
Clara se opri lângă aragaz, cu mâinile în șold, și simți cum i se urcă sângele în obraji. Îi venea să-i smulgă farfuria din mână și să i-o trântească de masă. Tocănița aia era de ieri, da. Dar era gătită cu grijă. Și, pe bune, în ce lume e o crimă să mănânci mâncare reîncălzită?!
În loc de furie, i se cuibărise în piept o tristețe grea. În ziua aceea alergase cu Leo la policlinică, spălase un munte de rufe și trecuse și pe la mama lui Erik să o ajute cu răsadurile. Nici nu apucase să respire, darămite să pregătească deserturi de revistă…
Dar Erik nu vedea nimic din toate astea. Pentru el, era simplu: stai acasă, deci trebuie să le faci pe toate. Fără oboseală, fără scuze.
N-a zis nimic. A lăsat cuțitul jos, a adunat masa în tăcere, și s-a pus pe cusut un maiou rupt al lui Leo. Erik s-a dus la culcare fără să-și ia noapte bună. Nici nu mai era o surpriză — tăcerile începuseră să se adune între ei ca pereții unei închisori invizibile.
Cândva se iubeau. Acum? Se certau pentru orice. Pentru că ea nu era o soție „de nota zece”. Pentru că el considera că visele ei sunt mofturi.
— Când plătim ultima rată la casa mamei tale, nu luăm și noi o mașină de spălat vase? zise ea într-o zi, cu voce stinsă, dar curajoasă.
Erik aproape că s-a prăbușit de râs.
— Ești serioasă?! Ce-ți mai trebuie? Ți-am luat blender! Și câți bani am dat pe scutece, ți-ai calculat? Mama mea nu avea nicio mașină — spăla cu mâna și cu pânză!
Replica i s-a înfipt în Clara ca un ac. A mers în baie și s-a închis acolo aproape o oră. Plânse. Apoi încercă să se calmeze privind apa. N-a mers. Era epuizată, nervoasă și mai ales… goală. Nu de haine. De sens.
Începuse să se întrebe dacă n-a greșit stând acasă. Dacă nu cumva a ascultat prea mult de sfaturile soacrei și ale mătușilor care o împinseseră să își prelungească concediul de maternitate. Poate ar fi trebuit să-și găsească un job online, ceva care să-i ofere măcar un pic de independență.
Erik nu-i controla fiecare bănuț, dar știa mereu exact cât cheltuie și pe ce. Și nu ratea nicio ocazie să-i amintească că „stă degeaba”. La început doar sugera. Apoi i-o spunea verde-n față: că e leneșă. Și că oricare altă femeie ar fi făcut totul de zece ori mai bine.
La un moment dat, Clara încetase să mai simtă durerea. Se transformase într-o amorțeală constantă. O oboseală a sufletului care nu se vindeca nici cu somn, nici cu plâns.
A doua zi, Erik plecă spre serviciu, dar reveni acasă mai devreme decât de obicei. Palid. Abătut.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Clara.
— M-au dat afară…
Cuvintele i-au căzut în suflet ca o greutate. Tot ce aveau planificat s-a destrămat în câteva secunde: bonusul de care tot vorbeau, aparatul de spălat vase… toate păreau acum niște vise de lux.
Clara simți nevoia să-l certe, dar nu o făcu. În schimb, i-a pus mâna pe braț și i-a zis simplu:
— Îmi pare rău. Dar nu ești singur. Nu suntem dușmani. Suntem în aceeași barcă. Hai să găsim soluții.
Și, pentru prima dată în mult timp, Erik păru cu adevărat atins.
— Nu vreau să te împovărez și mai mult, murmură el.
— Erik… faptul că ai rămas fără job nu e sfârșitul lumii. Poate e tocmai semnalul că trebuie să ne reinventăm. Eu pot căuta ceva. Online, part-time. Știi că vorbesc engleză și germană fluent. Pot face traduceri, pot lucra ca asistent virtual…
S-au așezat la masă și, cu Leo jucându-se în jurul lor, au început să refacă bugetul. Au tăiat cheltuieli inutile, au prioritizat. Clara și-a pregătit CV-ul, s-a înscris la cursuri online, și a aplicat pentru două joburi remote. Erik, la rândul lui, și-a actualizat profilul profesional și a trimis scrisori de intenție.
Seara, au copt un mic tort pentru Leo, decorat cu bombonele colorate. L-au sărbătorit pe el, dar mai ales s-au sărbătorit unul pe celălalt — pentru că au înțeles că dragostea nu înseamnă doar flori și gesturi tandre. Ci și muncă. Și răbdare. Și echipă.
În serile următoare, Clara trimitea mailuri și aplicații în timp ce Erik îi citea articole despre piața muncii. Leo adormea în liniște, știind că părinții lui sunt acolo, împreună. Într-o noapte, Clara și Erik au stat pe canapea, cu ceaiuri în mâini și gândurile la viitor.
— Ai încredere în mine? întrebă el.
— Mai mult ca oricând, răspunse ea și i se ghemuise în brațe.
Nu era o viață perfectă. Dar era una construită împreună. Cu urcușuri, căderi, dar și cu redresări. Și, mai presus de toate, cu speranță.