La 52 de ani, credeam că am trecut prin destule încât să nu mă mai surprindă nimic. Dar când în cartier s-a mutat o tânără cu aer de „fată cuminte cu intenții obraznice”, mi-am dat seama că uneori viața te provoacă exact când crezi că ai terminat cu examenele.
Amber avea 25 de ani, părul blond perfect ondulat, divorțată de curând și cu o casă primită în urma unei despărțiri bine negociate. S-a așezat lângă noi într-o dimineață de sâmbătă, coborând dintr-o dubă de mutat într-o ținută care părea scoasă dintr-un videoclip de fitness, nu dintr-un catalog de mobilă.
L-am chemat pe Andy, soțul meu de 30 de ani, să vadă noua vecină. A venit cu cana de cafea și aproape a dat-o pe gât pe dos. „Interesantă apariție,” a spus el, tușind.
„O să fie o problemă,” am mormăit, cu brațele încrucișate.
La scurt timp, am dus o tavă cu brioșe la ea, în spirit de bună vecinătate. A deschis ușa într-un halat minuscul și m-a întâmpinat cu o replică ce mi-a înghețat zâmbetul: „Tu trebuie să fii Debbie! Andy mi-a zis atâtea despre tine!”
Am zâmbit strâns. „Așa repede ați apucat să discutați?”
Zicea că l-a întâlnit „întâmplător” seara trecută la cutia poștală. Tonul cu care spunea totul părea desprins dintr-o reclamă la parfum cu subînțeles.
În zilele ce au urmat, a transformat fiecare ieșire a lui Andy în scenă de flirt. Îl oprea la gard, îi lăuda musculatura, tricoul, iar mai târziu alerga în fața casei noastre fix când el făcea curat în grădină. Cu haine care mai aveau puțin și deveneau teoretice.
Joi dimineață, când a apărut iar cu pretexte, am ieșit și eu. Am prins-o în flagrant de lingușire și i-am reamintit, calm dar clar, că Andy e un bărbat ocupat, cu o soție atentă și cu telefonul unei firme de mutări dacă vrea ajutor real.
Dar Amber nu s-a potolit. Într-o seară de vineri, când abia ne pregăteam de un film, a apărut urlând că i s-a spart o țeavă. Andy, mereu gata să ajute, a plecat cu trusa de scule. Eu am mers imediat după el.
Când am intrat în casa ei, am înțeles totul. Petale de trandafir, muzică romantică și ea, în lenjerie fină, așteptând. Andy a înțepenit. Eu, în prag, am simțit un amestec de revoltă și mândrie. Pentru că Andy n-a căzut în plasă.
„Ce dracu e asta?” a exclamat el.
„O surpriză,” a răspuns ea cu un zâmbet de revistă.
Dar Andy a ieșit din acel decor rușinos cu capul sus. Și atunci am știut că nu Amber e problema. Ci modul în care i se permite să acționeze fără consecințe.
A doua zi, am pus la cale o mică „lectură publică”. Am invitat câteva prietene de încredere — femei mature, inteligente și cu simțul dreptății. Apoi, folosind telefonul secundar al lui Andy, am trimis un mesaj fals în numele lui, invitând-o pe Amber „în vizită”. A mușcat momeala imediat.
La opt fix, Amber a intrat, convinsă că Andy o așteaptă. În loc de romantism, a găsit o sufragerie plină de femei care știau exact ce fel de joc juca. Am citit cu voce tare mesajele compromițătoare. Am ascultat-o cum se bâlbâie. Și am lăsat-o să plece abia după ce fiecare dintre noi i-a spus ce înseamnă cu adevărat respectul, decența și granițele într-un cartier în care oamenii încă mai cred în căsnicie.
După acea seară, Amber nu a mai avut curajul să ridice privirea pe stradă. Două zile mai târziu, pe gazonul ei a apărut un panou cu „De vânzare”. Trei săptămâni mai târziu, casa era goală.
Andy, uitându-se pe geam, a întrebat: „Oare de ce a plecat așa brusc?”
Am zâmbit. „Poate că nu și-a găsit locul aici.”
Și în timp ce udam florile în grădină, am privit cu bucurie cum noii noștri vecini — un cuplu de pensionari zâmbitori — își așezau viața în acea casă.
Uneori, cea mai elegantă victorie e aceea în care nici nu trebuie să ridici tonul. Doar să ridici oglinda.