Clara nu se aștepta să ajungă acasă în ziua aceea. Un tren anulat și o întoarcere neașteptată o aduseseră din nou în fața ușii. Dar când a deschis, s-a oprit brusc. Inima i-a urcat în gât.
— Orice… dar nu asta, a murmurat, cu ochii pironiți spre ușa dormitorului, întredeschisă.
Din umbră, o privire străină, rece, batjocoritoare, o fixa fără rușine. Nu-l vedea pe Lucas, dar nu era nevoie. Știa exact ce se întâmpla. Și nu putea să creadă.
A rămas nemișcată, cu mâinile pe geanta care-i atârna de umăr, uitând cum se respiră. Mintea ei refuza adevărul. Distanța dintre toc și ușă părea o prăpastie între lumea cunoscută și una pe care nu voia s-o accepte.
— Oh… salut? — vocea lui Lucas se auzi senin, în timp ce apărea în prag. — Nu trebuia să fii în tren?
Se apropie fără nicio urmă de grabă sau vinovăție. Ca și cum prezența ei acolo era doar o coincidență neplăcută, nu o rană deschisă.
— Îi conduc musafira și revin, spuse cu un zâmbet neutru, apoi se întoarse spre dormitor.
Înainte să închidă ușa, se întoarse către femeia din interior și-i șopti:
— Îmbracă-te, draga mea…
„Draga mea.” Cuvintele au lovit-o mai tare decât orice ar fi putut găsi în acel dormitor. Tocmai acel ton, acel apelativ, a rupt blocajul din Clara.
— Deci, știi să spui așa ceva… — gândi ea cu o amărăciune rece. — Doar că niciodată mie. Cât de oarbă am fost?
Încercase luni întregi să repare ce se destrăma între ei. Citise articole, discutase cu el, încercase să comunice, să fie mai atentă, mai prezentă. Totul fusese inutil. Motivul nu era o criză sau o ruptură. Era altceva, mult mai simplu. Și mai josnic.
A scos telefonul și a sunat-o pe mama.
— Sunteți cu Maria în parc? Nu? Minunat. Ajung în jumătate de oră. N-am cheile la mine.
Avea șaisprezece ani când l-a văzut pentru prima dată pe Lucas. Prietenul fratelui celei mai bune prietene a ei, Eleonora. Era un tip carismatic, relaxat, cu un zâmbet care îți rămânea în minte. Clara l-a zărit la o aniversare într-o cafenea și ceva în ea s-a schimbat instant.
Nu voia să meargă, era obosită, nu cunoștea pe nimeni. Dar Eleonora a insistat. Și-acolo, într-un colț de local luminat prost, Clara a simțit că și-a întâlnit destinul.
— Ești o păpușă, dar ești mică, spuse Lucas când ea l-a invitat rușinată la dans. Eu nu ies cu minore.
— Am șaisprezece ani! Și am buletin!
— A, păi dacă ai buletin, e altă treabă, râse el, lăsând-o cu un zâmbet visător.
Clara a fost fermecată. Pentru ea, era clar: el era „acela”. Cel pe care îl va iubi. Cel pentru care se va păstra.
După acel dans, însă, Lucas n-a mai privit-o toată seara. Avea ochii pe o blondă înaltă, cu ani în plus și zâmbet sigur pe sine.
— Dar e bătrână! — izbucni Clara aproape în lacrimi. — Are peste douăzeci și cinci! El e mai tânăr decât ea!
A plecat devreme de la petrecere. A început apoi să meargă tot mai des la Eleonora, sperând să-l vadă din nou pe Lucas. Când apărea el, venea și ea. La început părea o întâmplare. Apoi, Eleonora a înțeles.
— Îl aștepți pe Lucas? Ești naivă, Clara. Dar bine… o să-ți spun când vine.
Anii au trecut. Clara a crescut. A început să iasă cu băieți, dar nimeni nu conta. Se păstra pentru el. Lucas era idealul.
La optsprezece ani și-a organizat o petrecere mare. L-a invitat pe Lucas prin Eleonora. Era sigură că e momentul. Că el o va vedea, în sfârșit, ca pe o femeie.
— Wow… Tu ești Miss Univers? — râse Lucas, privindu-i ținuta. Ironia era evidentă. Nu era fascinat. Era amuzat.
Zâmbetul i s-a stins.
Restul serii a fost un coșmar. Clara simțea că toți o privesc. Rochia, în care se simțea puternică cu o oră în urmă, devenise o mască ridicolă. Toți râdeau. Poate nu de ea. Dar așa simțea.
Lacrimile i se strângeau sub pleoape. Voia să fugă. Voia să se evapore.
Dar atunci, în miezul acelei rușini, s-a aprins în ea o forță nouă. Nu furie. Nu răzbunare. Ci o hotărâre limpede: nu voia să fie victimă în propria viață.
A inspirat adânc și l-a privit.
— Nu sunt Miss Univers. Și nu sunt nici o păpușă. Sunt Clara. Și azi e ziua mea. Așa că o sărbătoresc pe ea — pe mine.
Toată lumea a tăcut. Lucas s-a încruntat, surprins.
— Cum îndrăznești…?
— Îndrăznesc pentru că m-am săturat să fiu ignorată. M-am săturat să mă micșorez pentru un bărbat care nici măcar nu mă vede. Așa că, Lucas… nu te mai aștept.
S-a ridicat și a închinat paharul.
— Noroc. Pentru curaj. Pentru demnitate. Și pentru mine.
Câțiva au aplaudat timid. Alții, surprinși, au zâmbit. Lucas n-a mai spus nimic.
După petrecere, Clara a început să se reconstruiască. A pictat din nou. A mers în parc. A băut cafea cu prietenele. A învățat să se iubească.
Lucas i-a trimis mesaje. Uneori doar emoticoane. Alteori fraze scurte. Clara le citea și le ștergea. Nu mai voia scuze. Nu mai voia validare. Vroia liniște.
A intrat la Facultatea de Arte. La prima expoziție, a expus câteva tablouri: femei care privesc înainte, fără frică.
Printre vizitatori a venit și Elena — blonda de la petrecerea de demult. S-au salutat și s-au apropiat.
— Foarte frumoase lucrările tale, i-a spus. Și îți stă bine așa… cu tine însăți.
Clara a zâmbit. Un alt capitol se închidea.
Într-o zi, în pauza unei prelegeri, a apărut Pierre, fratele lui Lucas. Ținea în mână o frunză căzută.
— Am fost la expoziție. Ești foarte talentată. Și, Clara… Lucas n-a fost niciodată potrivit pentru tine. Dar eu cred în tine. Și dacă vrei… pot fi un prieten bun.
Ea a luat frunza și i-a mulțumit. Nu avea nevoie de mai mult în acel moment.
Anii au trecut. Clara a devenit artistă cu acte în regulă. A avut prima ei expoziție solo. La vernisaj, printre invitați, a apărut și Lucas. I-a adus un buchet și o privire pe care, cândva, ar fi așteptat-o o viață întreagă.
— Îmi pare rău, Clara. Vrei să ne mai dăm o șansă?
Ea l-a privit lung, cu o pace nouă în privire.
— Lucas… nu mai am ce să recuperez. Eu am mers mai departe. Și sunt bine.
El a încuviințat ușor și a plecat. Fără scandal. Fără lacrimi.
La finalul serii, Pierre i-a luat mâna.
— Întotdeauna te-am admirat. Și… aș vrea să fiu parte din povestea ta. Dacă vrei și tu.
Clara i-a zâmbit.
— Poate că acum e momentul să scriu o poveste nouă.
Pentru că povestea nu e despre bărbatul care n-a știut s-o iubească. Ci despre fata care a învățat, cu greu, să se iubească singură. Și a devenit femeia care nu mai aștepta să fie aleasă — pentru că, în sfârșit, se alegea pe ea.