Valentina stătea cu inima ghemuită în piept, ascultând în tăcere citirea testamentului. Dar nu mai auzea cuvintele, ci doar ecoul acelui râs batjocoritor care o bântuia încă — râsul fostului soț și al amantei lui.

Durerea aceea nu mai era nouă. Se obișnuise cu ea, dar rușinea? Rușinea ardea mereu la fel de tare.

Pe măsură ce urca treptele reci ale biroului notarial, vântul îi biciuia obrajii, iar norii grei înghițeau lumina deasupra orașului. Era din nou singură. Îi pierduse pe rând pe toți: mai întâi mama, apoi tatăl… și acum pe Elena, fosta soacră – singura care îi arătase vreodată un strop de afecțiune, chiar și după divorțul de Octavian.

Biroul era sobru, cu lambriuri închise la culoare și un miros greu, amestecat de hârtie veche și parfum scump.

Octavian, așezat cu aerul unui om care câștigase deja tot, zâmbea cu superioritate. Lângă el, Ioana, încrucișându-și picioarele cu o ostentație grețoasă, purta cerceii Elenei, ca pe niște trofee.

— Ce cauți aici, Valentina? întrebă Octavian, cu un dispreț vădit.

— A fost dorința doamnei Elena, interveni notarul scurt, în timp ce-și aranja hârtiile.

Și apoi, cu o voce joasă, dar sigură, începu să citească:

— „Ultima voință și testamentul Elenei Vasilescu…”

Cuvintele se rostogoleau, dar pentru Valentina timpul părea suspendat. Iar apoi a venit lovitura finală: totul – casa, conturile, bijuteriile – îi fuseseră lăsate lui Octavian.

Iar ei? Nimic. Doar un plic gros, sigilat cu ceară roșie, pe care notarul i-l întinse cu respect.

Octavian pufni în râs:

— Ce e asta? O poezie lacrimogenă?

Valentina nu-i răspunse. Cu degetele tremurânde, desfăcu plicul și scoase o foaie de hârtie scrisă de mână. Recunoștea caligrafia Elenei – rotunjită, caldă, vie.

„Dragă mea Valentina,

Dacă ai ajuns să citești aceste rânduri, înseamnă că nu am avut curajul să-ți spun în viață adevărul pe care l-am purtat mereu în inimă.

Tu nu ai fost doar nora mea. Tu ai fost fiica mea.

Te-am născut la 19 ani și, copleșită de rușinea vremurilor, te-am dat spre adopție. A fost cea mai dureroasă alegere din viața mea.

Ani mai târziu, soarta – sau poate voia lui Dumnezeu – ne-a adus din nou împreună, fără ca tu să știi cine sunt. Mi-am spus că prin adopția lui Octavian, un copil rămas fără părinți, voi putea răscumpăra greșelile trecutului. Dar el… el nu a fost niciodată ca tine.

Mi-a fost frică să-ți spun. Mi-a fost teamă că te voi pierde din nou.

Dar te-am iubit, fiica mea, în fiecare zi.

Oficial, i-am lăsat totul lui Octavian. Dar ceea ce contează cu adevărat, am ascuns departe de ochii lui.

Casa de pe Strada Stejarului, nr. 14, este a ta. În spatele unui perete fals din subsol se află un seif. Codul este data ta de naștere.

Acolo vei găsi aur, documente și actele casei.

Nu am avut încredere în Octavian. Nici în Ioana. Dar în tine, da. Tu porți în tine sufletul meu.

Iartă-mă pentru toți anii în care nu am fost alături de tine.

Cu dragoste veșnică,

Mama ta,

Elena.”

Lumea Valentinei se clătină. Se sprijini de masă, încercând să-și adune respirația. Lacrimile care îi umpleau ochii nu mai erau din suferință – ci din revelație. Nu era doar o femeie părăsită. Era fiică. Moștenitoare. Iubită.

— Ei? Ce ți-a lăsat? întrebă Octavian cu un zâmbet ironic.

Valentina împături scrisoarea cu grijă și, cu un calm greu de definit, spuse:

— O amintire. Una care nu te privește.

Și apoi s-a ridicat. A ieșit fără să mai întoarcă privirea.

De data asta, pașii ei nu erau apăsați de durere. Erau plini de hotărâre.

Pe Strada Stejarului o aștepta un adevăr ascuns, o viață nouă. Iar în pivnița prăfuită, acolo unde pereții păstrau secrete vechi, Valentina avea să găsească mai mult decât aur sau acte.

Avea să găsească cine e cu adevărat.

Finalul nu era o încheiere. Era un început. Un capitol nou, scris de ea, cu mâinile propriei demnități și cu sufletul plin de lumină. Iubirea regăsită a unei mame îi dădea acum aripi.