Toată copilăria mea a fost umbrită de un sentiment apăsător de excludere. Am crescut alături de patru frați mai mari, iar la fiecare nuntă a lor am sperat, am așteptat, am visat… dar nu am fost niciodată invitată.
Visurile mele nu erau legate de rochii de mireasă sau de ceremonii fastuoase, ci doar de ideea de a fi acolo, alături de ei, în momentele lor importante. Să-i văd zâmbind, să le fiu martoră la fericire. Să contez.
Dar m-au ținut mereu la distanță.
Oak, fratele cel mare, s-a însurat când aveam doar zece ani. Mi s-a spus că sunt prea mică. Apoi, doi ani mai târziu, altă nuntă. Niciun loc pentru mine. La cincisprezece ani, am rugat-o pe Ivy, sora mea, să mă lase să particip. Mi-a zâmbit forțat:
— Dacă vinzi tu, Lena, trebuie să-i lăsăm pe toți copiii. Nu e corect.
La șaptesprezece ani, fratele Silviu și-a unit destinul cu aleasa lui. Nici măcar nu am mai întrebat dacă pot veni. Știam deja răspunsul. Iar când geamănul lui, Eric, s-a căsătorit, vărul nostru abia major fusese invitat, iar eu, din nou, nu.
Mi-am petrecut seara aceea plângând în brațele lui Radu, iubitul meu de atunci, care mi-a devenit între timp logodnic.
Și am jurat că atunci a fost ultima dată când aveau să-mi frângă inima.
Așa că, în timp ce îmi organizam propria nuntă, am fost categorică: niciunul dintre ei nu va primi invitație.
Radu m-a întrebat, atent:
— Sigur vrei asta? Poate le arătăm că noi suntem diferiți.
— Nu, Radu. Să învețe că faptele au urmări. Nu-i vreau acolo. Nici pe ei, nici aplauzele lor, nici minciunile lor.
Și a fost de acord. Așa că am trimis invitațiile – fără ei.
Nu a durat mult până au venit peste mine acasă, agitați, revoltați, cerând explicații.
— De ce nu ne-ai invitat? – m-a întrebat Oak.
Le-am răspuns liniștită, dar ferm:
— Niciunul dintre voi nu m-a vrut la nunțile lui. De ce aș vrea eu să vă am la a mea?
Tăcerea care s-a așternut a fost apăsătoare. Ivy a încercat o scuză slabă: „Te protejam, Lena!”
Am râs. Un râs rece, amar, de neputință.
— Nu voiam petrecere, Ivy. Voiam să vă văd. Să fiu acolo. Erați familia mea…
Mama, doamna Mariana, a intervenit nervoasă:
— E crud ce faci! Îmi vreau toți copiii împreună!
— Ce interesant, mami. Dar când m-au ținut departe de toate momentele importante, unde erai?
Pe chipurile lor se citea rușinea.
— Nu a fost personal… – a murmurat Oak.
— Pentru mine a fost. Mereu a fost.
Au început să se fofileze, dar eu aveam nevoie de adevăr:
— Vreți să veniți? Spuneți-mi atunci de ce nu am fost niciodată invitată. Adevărul. Tot.
Atunci, Ivy a șoptit cu ochii în podea:
— Lena… tu nu ești, de fapt, sora noastră.
Simțeam că mi se scurge sângele din obraji.
— Ce?
— Ești verișoara noastră. Fratele tatălui nostru te creștea singur. Când a murit, părinții noștri te-au luat. Nu știm nimic despre mama ta biologică…
Tatăl meu adoptiv, domnul Emil, a dat din cap. Confirmare mută.
— Ai fost mereu… o obligație. Ne-am simțit datori, dar… nu ai fost parte din noi, cu adevărat – a completat Eric.
Am ieșit fără să mai spun nimic. Străzile serii m-au înghițit și m-au condus instinctiv spre apartamentul lui Radu.
Am stat pe trotuar, amorțită. Când a ieșit și m-a văzut, nu a întrebat nimic. M-a învelit cu hanoracul lui și s-a așezat lângă mine. Fără cuvinte, doar prezență. A fost de-ajuns.
— Nu exist, Radu. Nu aparțin nicăieri… – am șoptit în cele din urmă.
El mi-a luat mâna.
— Ai nevoie de ceva?
— Credeam că o nuntă. Dar nu. Nu mai vreau să le demonstrez nimic. Nu vreau o audiență mincinoasă.
— Atunci nu le da ziua ta.
Acea propoziție mi-a atins sufletul.
Am închis ochii, iar apoi am spus ceea ce inima știa demult:
— Haide să fugim.
Și asta am făcut. Fără rochie albă, fără invitați, fără regrete.
Ne-am căsătorit simplu, într-o zi cu soare, la oficiul stării civile. Doar eu și el. Nimic mai mult, dar nimic mai lipsit de falsitate.
Iar când am ieșit din clădire, cu verigheta strălucind pe deget și cu inima ușoară, am știut: pentru prima dată, am ales doar pentru mine.