Era doar o fetiță rătăcită în parc. Asta am crezut până când am observat medalionul de la gâtul ei — același pe care mama îl purta în ziua în care a dispărut din viața mea. În clipa aceea, totul s-a schimbat.
Aveam treizeci și cinci de ani și, sincer, nu mai știam cine sunt. Cariera de designer grafic în care strălucisem odinioară era acum o umbră în CV-ul meu haotic. Stăteam la interviuri, dar nici nu apucam să termin o frază.
— Experiență aveți, dar… scuzați, aveți o afecțiune de vorbire?
— E o formă ușoară de bâlbâială, răspundeam, uneori doar din priviri.
Nu fusese întotdeauna așa. Totul începuse în urmă cu trei ani, în ziua în care mama mi-a spus că se întoarce imediat. A ieșit din casă cu paltonul negru, medalionul acela agățat de gât, și… atât. Fără mesaje. Fără apeluri. Nimic.
Am dat telefoane, am umblat pe la spitale, am raportat dispariția la poliție. Nimeni, nimic. Viața a mers mai departe, dar eu rămăsesem blocată în acea după-amiază, în fața farfuriei cu plăcintă lăsată pe jumătate pe masă.
Rachel, prietena mea cea mai bună, încerca mereu să mă scoată din starea aia.
— Emily, trebuie să faci ceva. Orice. Încearcă să alergi. Nu pentru corpul tău, ci pentru mintea ta. Te ajută.
— O să plouă diseară… am murmurat privind prognoza.
— Plouă peste tot în lumea asta. Oamenii tot aleargă. Hai, mișcă-te!
Așa că m-am îmbrăcat și m-am postat în fața ușii. Cerul era greu și amenințător.
— E doar vânt, Emily. E prima zi. Dacă n-o începi, n-o mai începi niciodată.
Am pornit la alergat pe străzile pustii. Trecând pe lângă cafenele închise și bănci goale, am ajuns la un parc mic. Atunci am zărit-o. O fetiță micuță, de cel mult trei ani, stătea pe un leagăn. Singură. Se legăna încet, cu o jachetă subțire fluturând în vânt.
M-am apropiat cu pași mici.
— B-b-bună, scumpo… E-ești aici singură?
M-a privit curioasă, dar nu speriată. A ridicat din umeri.
— Cum te cheamă?
— Mia.
Atunci vântul s-a întețit și o lumină s-a stins deasupra noastră. Am auzit o crenguță pocnind în spatele meu.
— Hai cu mine acasă. Am prăjituri. Vrei?
— Prăjituri…
Am întins mâna, iar ea a prins-o fără ezitare. În clipa aceea, ceva s-a mișcat brusc în parc. Mia a strâns degetele mele.
— Mi-e frică…
— Fugi!
Am ridicat-o în brațe și am alergat. Și atunci l-am văzut. Sub gulerul jachetei ei, atârna acel medalion. Inima mi-a sărit din piept.
— De unde ai… asta?
— Mamă…, a șoptit ea.
Am continuat să alerg, fără aer. În capul meu, un singur gând: Unde e mama? Și ce înseamnă toate astea?
Ajunse acasă, am aruncat cheile și am lăsat totul vraiște. I-am dat jos jacheta și medalionul a ieșit din nou la iveală. Strălucea exact cum mi-l aminteam.
Am sunat la 112. Vocea de la capătul firului m-a informat că, din cauza furtunii, echipele de intervenție vor întârzia.
— Rămâneți în siguranță, doamnă. Revenim de îndată ce condițiile permit.
Am închis telefonul și m-am întors spre Mia.
— Se pare că vom petrece noaptea împreună, micuțo. Ți-e foame?
A dat din cap. Pizza congelată și o pătură veche au devenit cina și culcușul nostru. I-am dat o pijama mov, de pe vremea copilăriei mele. S-a cuibărit pe canapea, strângând un ursuleț de pluș.
Când s-a liniștit, m-am apropiat de medalion. L-am deschis. În stânga — o poză cu mine și mama, când eram mică. În dreapta — o poză cu Mia. Cum?
Am adormit acolo, pe podea, sprijinită de perete, cu mintea învârtindu-se în cercuri.
Dimineața devreme, telefonul a sunat. Era Protecția Copilului. În câteva minute, am deschis ușa. Doi angajați ai direcției erau acolo.
Și între ei… mama.
Avea părul grizonat și privirea pierdută. Dar era ea.
— E mama mea, am spus aproape în șoaptă.
— Este mama Miei, a confirmat femeia.
— Eu… îmi pare rău, Emily, a spus mama mea.
— Mamă?
Dar privirea ei era încețoșată. Apoi, ca și cum ar fi vorbit cu altcineva, a adăugat:
— Mă numesc Olivia. Am făcut o plăcintă cu mere azi…
Femeia m-a atins ușor pe umăr.
— Suspectăm o formă avansată de Alzheimer. Fetița s-a pierdut într-o plimbare. Când ați sunat aseară, totul s-a legat: medalionul, numele, vârsta.
Mama a intrat în apartament. Când Mia a văzut-o, a sărit imediat:
— Mami!
Mama a înghețat, dar apoi a spus:
— Mia… scumpa mea fetiță…
Pentru o clipă, a fost ea din nou. A îmbrățișat-o și a tras-o lângă ea.
— Va avea nevoie de îngrijire specializată, mi-a spus asistenta socială. Dar Mia… Mia nu are un tutore legal.
Am privit-o pe fetiță. Se agăța de degetele mamei, cu disperare.
— O voi lua eu. E sora mea.
Au aprobat din cap. Procesul legal a început în acea zi.
Rachel a venit mai târziu cu două cafele și niciun reproș.
— Nu știu ce fac, i-am spus.
— Respiri din nou. Și Mia respiră prin tine. Asta e tot ce contează.
Mia m-a privit ca să se asigure că încă sunt acolo.
Eram.
Stăteam în bucătărie, noi trei, mâncând cereale și uitându-ne la desene. Nu aveam toate răspunsurile.
Dar aveam un nou început.
Și uneori, asta e tot ce ai nevoie.