M-am îndrăgostit de Andrei într-o zi mohorâtă, într-o cafenea aglomerată, în timp ce încercam să trimit un proiect important și, bineînțeles, internetul refuza să coopereze. Stăteam încruntată peste laptop când, din senin, o voce calmă mi-a zis:
— Vrei să folosești hotspotul meu? Merge decent.
Am ridicat privirea și am dat peste un zâmbet ironic, dar cald, care mi-a luat toată tensiunea din umeri. Am vorbit ore în șir în ziua aceea. Andrei era genul de om atent, care își amintea detalii aparent banale, ca numele profesoarei mele preferate din liceu sau că nu suport pulpă în sucul de portocale. Mi se părea minunat că își suna zilnic mama. Mi se părea un semn că e loial, un bărbat de încredere.
După ce ne-am căsătorit, el s-a mutat în casa mea — o moștenire de la mătușa mea, pe care o renovasem cu mâinile mele, colț cu colț, timp de cinci ani. Era refugiul meu, singurul loc în care simțeam că sunt stăpână pe viața mea.
La doar o săptămână după nuntă, a apărut la ușă mama lui, doamna Elena, cu două valize uriașe și o expresie ca de comisar venit în inspecție.
— Sunt aici să vă ajut să vă adaptați, a spus, intrând fără să aștepte invitația.
Am rămas blocată în prag, simțind cum toată liniștea pe care o prețuiam se topește.
Mai târziu, i-am spus lui Andrei, cât de calm am putut:
— Nu mi se pare normal. E casa mea, iar ea n-a întrebat nimic. Două luni, atât. Apoi trebuie să plece.
— E singură de când a murit tata… O să ne ajute și pe noi, a spus el, cu o voce împăciuitoare care m-a iritat profund.
Elena s-a comportat din prima clipă ca și cum era patroana casei. Se plimba prin camere ca o inspectoare, comenta fiecare obiect, deschidea sertare care nu-i aparțineau și avea un dar special de a mă face să mă simt inutilă.
Eu lucrez de acasă, în IT. Iar pentru ea, faptul că petrec ore întregi în fața laptopului era echivalent cu „stat degeaba”.
— Stai toată ziua cu ochii în ecrane… asta nu e muncă adevărată! mormăia deseori.
Într-o zi în care terminasem o prezentare epuizantă, m-am bucurat de un castron cu supă caldă, făcută cu grijă pentru mine. Era mica mea victorie. L-am așezat cu grijă pe masă, când Elena a intrat val-vârtej și a zbierat:
— Dacă nu muncești, nu mănânci!
A ridicat mâna și mi-a izbit castronul din brațe. Supa s-a împrăștiat pe gresie, castronul s-a spart în zeci de bucăți, iar eu am încremenit. Nu de frică, ci de o liniște intensă care mi-a cuprins tot trupul.
— Ieși din casa mea, Elena, i-am spus fără să ridic tonul.
— Nu ai tu autoritate să-mi spui asta! Fiul meu o să-ți arate cine comandă aici! a strigat ea.
Am intrat calmă în dormitor, am încuiat ușa și i-am scris lui Andrei:
„Vino acasă. Urgent.”
Răspunsul a venit sec:
„Sunt prins la birou până târziu. Discutăm mâine.”
Am scris doar atât:
„Să fii aici diseară. E serios.”
Seara, când a intrat pe ușă, Elena s-a năpustit asupra lui plângând teatral:
— M-a agresat! Mi-a spart bolul preferat! E dezechilibrată!
Andrei a intrat în dormitor, încruntat:
— Cum ai putut să te comporți așa?
— Vrei să știi adevărul? a izbucnit din mine.
I-am spus tot, în detaliu, dar el m-a privit nemișcat, fără urmă de empatie. Și apoi a zis cu acea voce rece:
— Nu te cred.
Acea propoziție a fost tot ce aveam nevoie să aud. Nu m-a rănit, m-a eliberat.
— Fă-ți bagajele. Amândoi. Azi.
— Exagerezi! Suntem căsătoriți! a protestat.
— Casa e a mea, Andrei. Pe numele meu. Cumpărată de mine, cu banii mei. Tu și mama ta nu aveți ce căuta aici dacă eu nu vreau.
M-am dus în baie și am sunat pe fratele meu, Adrian.
— Vin imediat, mi-a răspuns fără să ceară explicații.
A venit cu doi prieteni, toți fosti militari. Calmi, demni și fermi.
Prezența lor era suficientă. Andrei s-a oprit din orice încercare de a discuta, iar Elena, deși a țipat, plâns și acuzat, a început să-și strângă lucrurile.
— Vei muri singură! Niciun bărbat nu te va suporta! țipa ea în timp ce-și închidea valizele.
Am tăcut.
La ora unu noaptea, casa era goală. Am adunat cioburile de pe jos, am spălat supa de pe gresie, și am rămas un timp în liniștea aceea deplină, pe care nu o mai cunoscusem de luni.
Dimineață, am primit un mesaj de la Andrei:
„Îi datorezi o scuză mamei mele. Nu pot să cred că te-ai comportat așa.”
I-am răspuns cu un singur cuvânt:
„Avocat.”
Căsnicia noastră se terminase. Nu cu dramă, ci cu luciditate. Mă alesesem pe mine, în sfârșit.
Și în liniștea care s-a așezat peste casa mea, am simțit ceva ce nu mai simțisem de foarte mult timp:
Pace.