După ce soțul meu a murit, m-am mutat cu soacra mea — credeam că ne vom susține, dar am auzit-o șoptindu-i fiicei noastre: „O să te iau de lângă ea”
Durerea pierderii lui Eric era copleșitoare. Stăteam cu fiica noastră, Lila, în brațe, în pragul mormântului, cu vântul rece care îmi smulgea hainei și un șir de gânduri întunecate care-mi brăzdau sufletul. Îmi strângea cu putere gulerul hainei mele, iar glasul preotului suna de parcă venea de departe, dintr-o lume pe care eu nu o mai puteam atinge. Sicriul lui coborâse în pământ, iar eu nu puteam să-mi scot din minte dorința aceea tăcută, dar profundă: să pot să mă întind acolo, lângă el, să nu mai simt golul uriaș care mi se făcuse în suflet.
Eric plecase pentru totdeauna într-o clipă absurdă, când o mașină condusă de un străin ne-a răpit lumea. Lumini intermitente și sunete de sirene mă urmăreau și noaptea, închizând ochii, iar țipătul meu disperat din spital încă răsuna în minte.
Lila s-a mișcat ușor lângă mine, vocea ei tremurândă tăind liniștea grea: „Mami… de ce îl pun pe tati în pământ? O să mai poată să respire?”
M-am oprit o clipă, simțindu-mi gâtul încleștat și lacrimile pregătite să se scurgă. I-am sărutat ușor părul și i-am șoptit: „Nu mai suferă, iubita mea… acum se odihnește, e liniște pentru el.”
Dar ea, cu ochii mari și plini de teamă, a murmurat: „Dar acolo e întuneric și frig. Te rog, nu-i lăsa să-l lase acolo.”
Am strâns-o cu toată puterea pe care o mai aveam, simțind că nu pot să o protejez de realitatea crudă a morții, nici pe ea, nici pe mine.
În drum spre casă, în mașină, tăcerea apăsa greu. Sylvia, mama lui Eric, stătea în dreapta, cu ochii fixați înainte, iar Lila, epuizată de plâns, în cele din urmă adormise pe bancheta din spate.
Când am pășit în căminul nostru, am simțit cum absența lui apasă în fiecare colț. Mirosul lui plutea încă în hol, iar cheile lui atârnau de ușă, ca niște mărturii mute ale prezenței lui. Sylvia a deschis o cutie cu mănuși și a spus cu o voce caldă, dar fermă: „O să fac niște ceai.”
Am dat din cap și am dus-o pe Lila în camera ei. A adormit repede, iar eu am stat mult timp lângă ea, privind cum respira încet, cu gândul la tot ce urma să vină.
Când m-am întors în bucătărie, Sylvia pusese deja ceaiul pe masă. M-am așezat, cu mâinile tremurânde pe față, încercând să nu las lacrimile să-mi apară.
Ea s-a aplecat și mi-a pus o mână pe spate, cu o blândețe care mi s-a părut rece: „Nu vei putea să faci față singură, Dana.”
„Nu am de ales,” am răspuns, vocea tremurândă și inima strânsă.
„Ai de ales,” a spus ea calm. „Tu și Lila puteți veni să locuiți cu mine.”
Am privit-o cu neîncredere. Amintirile dureroase m-au invadat — privirile ei reci, cuvintele tăioase pe care mi le spunea pe la spatele lui Eric. Niciodată nu m-a acceptat cu adevărat, văzându-mă doar ca pe o „fată săracă” venită dintr-o familie modestă, când ea provenea dintr-un mediu privilegiat.
„Dana?” m-a întrebat, observând ezitarea mea.
„Îmi pare rău,” am oftat. „Îmi amintesc de unele lucruri…”
„Înțeleg dacă te simți inconfortabilă,” a spus ea. „Dar casa asta o să te bântuie. Fiecare colț, fiecare fotografie o să-ți aducă aminte de ce ai pierdut. Nu te va ajuta să te vindeci. La mine, vei avea liniște, stabilitate și sprijin.”
Am rămas mută, împietrită.
„Putem să ne ajutăm una pe cealaltă,” a continuat ea. „Eu am pierdut un fiu, tu un soț. Lila și-a pierdut tatăl. Avem nevoie să fim împreună.”
Nu eram pregătită să spun da. Dar nici nu mai aveam puterea să mă opun. Am dat din cap încet.
„Atunci vom veni.”
Casa Sylviei era mare și ordonată, dar nu primitoare. A pregătit o cameră luminoasă pentru Lila, plină de jucării și desene pe pereți, care părea mai mult o decorațiune decât un loc cald pentru copilul meu.
A doua noapte, Lila a refuzat să doarmă singură. Plângea, se agăța de mine, cu fața lipită de pieptul meu, implorându-mă să nu o părăsesc. Am adus-o în patul meu, iar ea s-a liniștit doar când am strâns-o tare, ca și cum aș fi putut să o protejez de golul care ne înconjura.
Dimineața, Sylvia m-a oprit înainte de micul dejun, cu o voce blândă, dar fermă: „Nu ar trebui să dormi în același pat cu ea.”
„Avea nevoie de mine,” am răspuns.
„O să devină prea dependentă,” a spus ea. „Am angajat o bonă, care va veni de azi.”
Am privit-o în ochi. „Pot să am grijă singură de copilul meu.”
„Nu se discută,” a insistat. „Trebuie să te gândești la tine. Nu vei putea să o ajuți dacă cazi.”
N-am spus nimic. Am plecat.
În săptămânile care au urmat, am simțit că îmi pierd fiica. Ea s-a distanțat încet, evitându-mă, căutând sprijinul Sylviei în locul meu, iar într-o zi mi-a spus răspicat: „Nu am nevoie de tine.”
A fost ca și cum m-aș fi prăbușit.
În acea seară, am confruntat-o pe Sylvia. „Lila s-a schimbat. De ce?”
Ea a ridicat din umeri, calmă: „Copiii trec prin durere în feluri diferite. Poate nu vrea să fie cu tine.”
N-am putut să accept asta. Vocea ei caldă îmi părea o umbră care ne despărțea.
În acea noapte, când am intrat în camera Lilei să o culc, ea s-a dat înapoi și a țipat: „Nu te vreau! Vreau pe bunica!”
Inima mi s-a frânt. Am rămas în prag, neputincioasă.
„Te rog, iubita mea,” am murmurat.
„Ieși afară! Nu te vreau!” a plâns ea.
Am ieșit în hol, tremurând, așezându-mă pe podea, învăluită de tăcere și de frică.
Atunci am auzit vocea blândă a Sylviei: „Nu-ți face griji, scumpa mea. Totul va fi bine.”
Apoi, cu o apăsare rece în inimă, i-am auzit cuvintele care m-au înghețat: „O să te iau de lângă ea.”
„Pentru că eu sunt o mamă rea?” a întrebat Lila cu glas tremurând.
„Da,” a răspuns Sylvia. „Nu e bună pentru tine.”
Am simțit cum toate mușchii mi se încordează. Când Sylvia a ieșit, am rămas acolo, fără glas.
„Ești nebună?!” am țipat.
Ea a ridicat sprâncenele: „Mai încet, o să o trezești.”
„Vrei să-mi iei copilul!”
Sylvia nu a negat: „E tot ce mi-a mai rămas. Și da, o voi lua. Știi că pot. Nu ai serviciu, nu ai casă, nu ai dovezi.”
„Casa asta era a noastră,” am zis cu voce tremurândă.
„Atunci du-te și dovedește,” a spus ea rece. „Dar actele au fost distruse.”
Noaptea aceea a fost lungă. Am stat în pat, gândindu-mă la toate căile de a lupta pentru fetița mea.
Dimineața, Sylvia m-a chemat în sufragerie. Un bărbat în costum aștepta calm.
„Acesta este avocatul meu,” a spus ea. „Cererea pentru custodie e depusă.”
Am simțit o greutate imensă în stomac.
„De ce faci asta? Lila e aici, cu noi,” am spus tremurând.
„Nu te vreau aici. Am tolerat-o de dragul lui Eric. Acum e șansa mea să repar ce s-a stricat.”
Am fugit înapoi în dormitor și am început să caut orice dovadă. Într-un sertar am găsit o carte de vizită — un avocat, Kline.
Am sunat fără speranță.
„Se întâmplă, nu-i așa?” a întrebat el.
„Da,” am răspuns cu lacrimi în glas.
Mi-a făcut loc la birou și m-a ascultat cu răbdare.
I-am spus despre încercarea Sylviei de a-mi lua copilul, despre actele distruse.
El a zâmbit ușor și mi-a arătat un dosar cu copii ale actelor de proprietate și testamentul lui Eric.
„Eric a fost precaut,” a spus. „Știa ce poate să se întâmple. A lăsat copii pentru a vă proteja pe tine și pe Lila.”
Am întrebat dacă pot câștiga.
„Da, poți.”
În sala de judecată, avocatul Sylviei m-a atacat pe toate fronturile — instabilitate, lipsă de venit, lipsa unui cămin stabil.
Dar avocatul meu a rămas calm și a prezentat dovezile clare.
Judecătorul a hotărât în favoarea noastră.
Sylvia a venit la mine după, cu ochii mijiți, întrebând cum am reușit.
„Eric știa exact cine ești,” i-am răspuns. „Ne-a protejat.”
„Nu s-a terminat,” a spus ea.
„Ba da,” i-am zis. „Și nu vei mai pune niciodată mâna pe fiica mea.”
Am luat-o pe Lila în brațe, legând-o în mașină.
Ea m-a privit cu teamă: „Nu mă vei da… nu-i așa? Bunica a spus…”
Am sărutat-o pe frunte: „Niciodată. Tocmai am încheiat lupta pentru tine.”
Ea m-a strâns tare și am condus spre casa noastră — casa pe care Eric ne-a lăsat-o și pe care o voi apăra cu toate puterile.