Suzanne a avut mereu în minte o imagine ideală a primelor zile cu fiica lor. După ani de așteptare și greutăți, în sfârșit, ea și soțul ei își țineau în brațe micul lor miracol. În acele zile de început, fiecare clipă era încărcată de emoții intense — de la bucuria uriașă până la epuizarea copleșitoare.
Într-o după-amiază liniștită, cu soarele blând care părea să îmblânzească orice grijă, Suzanne simțea că poate, pentru prima oară în mult timp, să își dea voie să se relaxeze. Fiica lor fusese agitată toată dimineața, iar ea funcționa la capacitate minimă, hrănindu-se mai mult cu cofeină și voință. Soțul ei, mereu calm și răbdător, i-a pus o mână blândă pe umăr și i-a zâmbit cu înțelegere.
— De ce nu iei o pauză? a întrebat el. Eu și mama putem scoate bebelușul la aer. I-ar prinde bine un pic de soare, și nouă la fel.
Suzanne a clipește, cu recunoștință și oboseală amestecate în privire. Mama lui era în vizită de câteva zile, ajutându-le să se adapteze la noul rol de părinți. Deși de obicei îi placea să păstreze totul sub control, ideea unei pauze i se părea acum un dar.
— Ești sigur? am întrebat, privind spre pătuțul în care fetița adormise în sfârșit liniștită.
— Absolut. Ne descurcăm noi, a răspuns el, cu hotărâre.
Mi-a sărutat fruntea, iar eu am privit cum el și mama lui au învelit cu grijă copilul și au ieșit pe ușă, pălăria prea mare pentru capul micuț al fetiței legănându-se ușor. Am zâmbit în timp ce ușa se închidea în urma lor, simțind o liniște binevenită.
M-am târât în pat și am pornit monitorul video și audio de lângă mine. Era un confort ciudat să pot auzi orice mișcare a copilului, să fiu mereu conectată, chiar și de la distanță. Sunetele delicate ale gânguritului ei și vocile joase care răsunau pe fundal s-au transformat într-un fel de melodie care îmi liniștea sufletul.
La început, nu am fost atentă. Plutisem într-o stare aproape de somn, când, brusc, vocile au devenit clare și distincte în căști.
Mama lui, cu o voce joasă, încărcată de o urgență subtilă: „Nu i-ai spus, nu-i așa?”
Soțul meu, calm, dar hotărât: „Nu. Desigur că nu.”
Am încrețit fruntea, ochii mi s-au deschis larg, iar instinctul m-a făcut să dau volumul mai tare.
Apoi, vocea femeii, mai ascuțită, parcă dând ordine: „Bine. Trebuie să fii atent. Dacă află, totul se va prăbuși. Trebuie să iei copilul și să pleci fără să spui nimic. Înțelegi?”
Stomacul mi s-a strâns brusc. Am încetat să respir.
Să ia copilul și să plece?
Soțul meu, ușor iritat: „Mamă, da. Nu sunt copil.”
Inima îmi bătea cu putere, întregul corp era încordat, înghețat sub pătură.
Ce ascundea? Ce planau? Voiam să sar afară din casă și să cer răspunsuri, dar ceva în adâncul meu șoptea: „Stai. Fii cu capul rece. Nu arăta nimic încă.”
Apoi a auzit el, cu o voce încurcată: „O, naiba! Monitorul e încă pornit.”
Și liniște.
M-am ridicat din pat, cu inima bubuind puternic, privind ecranul luminat al monitorului, acum gol și mut.
Nu puteam să dorm după ce am auzit acele cuvinte. Mintea îmi alerga în toate direcțiile, căutând să le înțeleagă sensul, analizând fiecare silabă, fiecare pauză. Ce ascundeau? Ce trebuia să se „destrame”? De ce un plan atât de secret?
M-am uitat la ceas: cinci minute. Zece minute. Quinze. Nimic.
Picioarele mi-au atârnat de marginea patului, dar am rămas nemișcată, ținând salteaua cu mâinile tremurânde. Afară era furtună, iar eu nu aveam curajul să ies încă. Dacă planul era real, trebuia să înțeleg mai întâi. Trebuia să gândesc limpede, nu să mă pierd în panică.
Dar în interior, mă prăbușeam încet.
Stăteam acolo, ascultând fiecare sunet de afară: pași, râsete, roțile căruciorului pe aleea de pietriș. Nimic.
Ceasul ticăia, iar frica creștea.
Seara, soțul meu și mama lui s-au întors ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ușa s-a deschis cu un scârțâit vesel. Ei au intrat zâmbind, aducând cu ei o energie caldă. Soțul râdea la o glumă a mamei sale, iar ea întreba dacă m-am odihnit.
Am zâmbit slab, ținând strâns copilul la piept. Au început să vorbească despre cât de frumos a fost afară, cât de bine a dormit fetița, cât de revigorantă a fost plimbarea. Dar eu nu mai ascultam cuvintele. Observam tăcerile dintre ele, privindu-le cu suspiciune.
În noaptea aceea, aproape că nu am închis ochii. Mi-am ținut copilul lipit de mine, ca și cum aș fi vrut să îl protejez de orice amenințare invizibilă. Mă luptam cu panica care creștea, cu valurile de îndoială și teamă care mă cuprindeau.
Dimineața, oboseala mă înghițise aproape complet. M-am trezit brusc, pătuțul gol.
Inima mi s-a oprit.
Am sărit din pat, plină de alertă. Holul era plin de cutii — împachetate, sigilate, etichetate. Hainele copilului, biberoanele, cărțile mele, chiar și fotografia noastră de la aniversare, dispărută de pe perete și pusă într-o cutie.
Simțeam cum sângele îmi fuge de pe față.
Nu. Nu se putea.
M-am sprijinit de perete, tremurând, în timp ce realizam că au luat totul. Și m-au părăsit.
Înainte să pot să strig, am auzit sunetul cauciucurilor pe aleea pietruită. Am fugit la fereastră, cu inima plină de speranță și teamă.
O furgonetă se oprise, iar mutătorii, relaxați și vorbăreți, încărcau cutiile.
Am ieșit în fugă, desculță, tremurând, întrebând cu voce ridicată:
— Unde duceți toate astea?!
Un tânăr, politicos, m-a privit surprins.
— Doamnă, ni s-a spus că vi le mutăm. Am fost angajați de un bărbat pe nume Andrew. Atât știm. Poate încercați să-l contactați?
Am încercat să-l sun pe soțul meu. Nimic. Am încercat la mama lui. Nimic.
Vocea mi se stingea, mâinile tremurau. Era acesta sfârșitul? Zâmbete false într-o zi, dispariție a doua zi?
Nu am avut altă opțiune decât să merg cu mutătorii.
Drumul a fost o ceață. Peisaje necunoscute treceau pe lângă geam, iar fiecare curbă adâncea nodul din stomac.
Am oprit într-un complex liniștit, mărginit de garduri vii perfecte și peluze largi. Parcă un loc rupt dintr-o carte poștală, departe de realitatea dură.
Unul dintre mutători mi-a deschis ușa. Am ieșit tremurând, simțind soarele puternic pe față, dar furtuna din suflet nu se potolea.
Deodată, un zgomot puternic a rupt tăcerea — un pocnet, urmat de o explozie de confetti.
M-am încremenit, înconjurată de aplauze și ovații.
Prietenii, familia, toți erau acolo, zâmbind și aplaudând, de parcă nu intram în mijlocul unei crize, ci într-o petrecere-surpriză.
În fața mea, pe verandă, stătea soțul meu, ținându-și fiica în brațe și zâmbind ca un copil care tocmai a reușit cea mai mare farsă.
— La mulți ani, iubirea mea! a strigat el. Aceasta este surpriza ta: noua noastră casă. Am vrut să fie perfectă pentru noi.
Rămasă fără cuvinte, cu mintea încă încercând să înțeleagă ce se întâmplase în ultimele ore, l-am privit cum s-a apropiat, rușinat și zâmbitor.
— Știu că monitorul te-a speriat, a spus el. Aproape că am stricat totul. Am încercat să nu-ți stric surpriza… nu voiam să-ți faci griji azi.
Lacrimi mi-au usturat ochii, dar am râs printre ele, simțindu-mă copleșită.
— Am crezut că ne răpești copilul, am spus, pe jumătate râzând, pe jumătate plângând. Am crezut că mă părăsești.
M-a strâns în brațe, trăgându-mă aproape, în timp ce micuța noastră se cuibărea între noi.
— Să te părăsesc? a murmurat el. Abia aștept să construim o viață împreună, să creștem familia noastră aici, în această casă.
L-am privit, cu inima plină și încă fragilă.
— Ești norocos că te iubesc, i-am șoptit. Pentru că asta aproape că mi-a oprit inima.
El a chicotit.
— Deci, a meritat?
Am privit în jur, la confetti care încă pluteau în aer, la fiica noastră care mă privea curioasă, la casa care ne aștepta să-i umplem fiecare colțișor cu amintiri.
— Da, am spus încet, sprijinindu-mi capul pe pieptul lui. Absolut.