Era o sâmbătă dimineața, iar lumina blândă a soarelui pătrundea leneș printre perdelele ușor desfăcute. Eu mă ocupam, ca de obicei, de treburile casnice: împachetam rufele proaspăt spălate, o sarcină monotonă care îmi ocupa gândurile cu listele nesfârșite de lucruri de făcut în weekend. În mintea mea, planul era clar: să fac curățenie, să merg la cumpărături, și, dacă soarta îmi surâdea, să savurez o oră de liniște cu o cafea aromată.
În timp ce mă chinuiam să împerechez șosetele desperecheate și să adun tricourile necălcate, ușa s-a deschis brusc și el a intrat. Soțul meu, cu o atitudine de diplomat care tocmai a încheiat un tratat important, care se întoarce acasă așteptând aplauze și mulțumiri.
— Hei, dragă! Familia mea vine azi pe la noi. Nimic complicat. Ai vreo… patru ore? Mama, tata, sora mea și copiii ei vor fi aici. Nimic mare, doar să faci curat, să mergi la magazin, să pregătești cina și un desert. Trebuie să arătăm bine, știi cum e.
Am rămas în mijlocul camerei, ținând o bluză în mână, privind în jur la micul haos care reflecta o săptămână întreagă din viața noastră: coșuri cu haine desfăcute, firimituri răzlețe pe covor, vase adunate în chiuvetă și, pe fundal, propria mea listă de sarcini nerezolvate.
El s-a aruncat pe canapea, apucând telecomanda, picioarele întinse pe măsuța de cafea, schimbând canalele cu o nonșalanță ce-mi tăia răbdarea.
Aceasta nu mai era o situație de „noi”. Era o situație de „eu”. Și eu tocmai terminasem de jucat rolul de organizator de evenimente neplătit pentru reuniunile familiei lui.
Așa că i-am oferit un zâmbet calm, dar plin de hotărâre.
— Sigur, iubito. Mă duc la magazin.
Am luat cheile de la mașină și am pornit. Doar că nu spre supermarket.
Am condus spre cafeneaua mea preferată din centrul orașului. M-am așezat la masa de pe terasă, am comandat un cappuccino cu scorțișoară și o tartă cu zmeură, apoi am scos telefonul… și l-am blocat.
Pentru două ore.
Am privit oamenii grăbiți care treceau pe lângă mine, cu sacoșe de cumpărături în mână, copii care trăgeau părinții de mânecă. Am urmărit cupluri care se țineau de mână, bătrânele care sorbeau ceaiul în tăcere, și am respirat adânc.
Era liniște. Era libertate. Și un gust dulce de revoltă.
După două ore bune de respiro, m-am întors acasă.
Pe pragul ușii, el era transpirat, cu ochii mari, încărcați de nervi.
— Unde ai fost? Am sunat de zeci de ori! Nu era nimic în frigider, nici măcar o napolitană! Mama taie ceapa de o oră, copiii aleargă în jurul mesei, iar tata se întreabă de ce miroase ca într-un depozit de carton. Știi cât de greu e să fii gazdă?
M-am uitat la el cu calm și o ușoară tristețe.
— Da, știu exact. Am fost gazda fiecărui weekend din ultimii cinci ani. Dar azi, am fost doar eu. Cu mine.
În spatele lui, mama lui freca vasele, iar sora lui se chinuia să liniștească copiii agitati, cu un pachet de șervețele în mână.
Am trecut pe lângă el, cu o voce blândă, dar hotărâtă:
— Poți să le transmiți salutările mele. Eu mă duc să fac o baie lungă. Ai patru ore. Nimic important. Știi — ca să nu arătăm rău.
Am închis ușa în urma mea, cu zâmbetul unei femei care tocmai și-a reamintit cine este cu adevărat.