Teodora a descoperit că Marius, soțul ei, și-a permis să cheltuiască fără știrea ei economiile strânse cu greu pentru fertilizare, pe o vacanță cu prietenii. Nu a izbucnit în furie imediat. A ales să acționeze cu calm, planificând cu grijă fiecare pas. Ce a urmat a fost o combinație între o inimă frântă și o decizie fermă, cu o priveliște spectaculoasă în fundal. Nu a fost doar despre trădare, ci despre redobândirea puterii și acceptarea unor adevăruri dureroase.
De doi ani încercam să rămân însărcinată, iar viața noastră se învârtea în jurul unor cifre – zilele din ciclu, testele hormonale, și, poate cel mai dureros, soldul din contul de economii.
Anul trecut am hotărât că vom face tot ce trebuie. La o cină liniștită, savurând clătitele mele preferate și o cafea amară, am simțit că e momentul să facem pasul decisiv: fertilizarea in vitro urma să fie următorul capitol al vieții noastre.
Nu era doar un plan – era o promisiune pe care ne-am făcut-o unul altuia. Am renunțat la orice lux. Nici vacanțe, nici ieșiri la restaurant de ziua noastră. Eu am luat mai multe proiecte ca freelancer, iar Marius făcea ore suplimentare. De fiecare dată când puneam bani în contul dedicat fertilizării, ciocneam cana cu el și spuneam: „Un pas mai aproape de copil!”
Era poate un gest simplu și puțin naiv, dar pentru noi era un ritual care ne ținea uniți și plini de speranță. După atâta timp de încercări și dezamăgiri, ne agățam de orice semn că drumul nostru va avea un final fericit.
Într-o dimineață, când contul nostru a ajuns la suma dorită, am plâns. Nu pentru bani, ci pentru că speranța devenise reală.
„Uite, Marius,” i-am zis, zâmbind printre lacrimi. „În curând o să fim părinți. Totul va merita.”
Dar acum trei săptămâni, totul s-a schimbat.
Marius mi-a spus că pleacă la o conferință într-un alt oraș. O săptămână, mi-a promis. Mi-a spus să mă odihnesc, să am grijă de mine.
În ziua plecării lui, îl priveam cu iubire și încredere.
„Suntem aproape, iubire. Curând o să avem un mini-Marius sau o mini-Teodora alergând prin casă.”
Dar nu știam că tocmai începuse cel mai dureros capitol.
Cu câteva zile înainte să se întoarcă, stăteam la masă, încercând să rezerv o consultație la clinică, când am verificat contul nostru comun… și am văzut un sold de doar 311 euro.
Am dat refresh, am verificat din nou. Era adevărat.
Am sunat la bancă, tremurând când am explicat situația.
După câteva momente de tăcere, reprezentantul băncii mi-a spus că retragerile au fost făcute de Marius.
Nu a fost o greșeală. Totul fusese calculat.
Zilele care au urmat au fost un amestec de confuzie, durere și o senzație de sufocare. Am continuat să fac ce făceam zilnic – muncă, gătit, răspuns la mesaje –, dar simțeam că trăiesc sub apă, departe de realitate.
În mintea mea, am văzut camera copilului – pereți verde pal, jucării moi, un balansoar, raftul cu cărțile copilăriei mele. Am ales chiar și un nume, pe care îl șopteam în gând, doar ca să-l aud rostindu-l eu însămi. Nimeni altcineva nu-l știa.
Și acum? Nimic.
Doar o liniște grea care mă apăsa.
Când Marius s-a întors, bronzat și relaxat, mirosind a vacanță, am privit cum lasă valiza și se așază pe canapea, cu zâmbetul unui copil care a scăpat de pedeapsă.
„Călătoriile de afaceri sunt obositoare,” a oftat el.
L-am privit în ochi. Am zâmbit.
„Ai avut nevoie de relaxare, nu?” i-am spus. „Poate ar trebui să plecăm și noi undeva, înainte de fertilizare. O escapadă numai a noastră.”
Ochii i s-au luminat.
„Sună minunat, Teodora!”
În acea noapte, în timp ce el dormea liniștit, eu am început să caut pe telefon pozele din vacanța lui.
Și acolo erau.
El la plajă, înconjurat de prieteni. Fetele prietenilor lor, arătând impecabil în costume de baie. Berea turnată în pahare, râsete și zile însorite.
Am imaginat toate lucrurile pe care aș fi vrut să i le spun. Toate întrebările pe care voiam să i le adresez.
Dar am tăcut.
În schimb, am început să planific.
Am ales o stațiune montană luxoasă, cu spa și priveliști spectaculoase, și am plătit-o din economiile mele.
L-am privit cum se relaxa în piscină, cum savura vin și mânca fructe, nepăsător, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
În a doua dimineață, l-am trezit și i-am propus o drumeție la punctul de belvedere să vedem răsăritul.
Traseul a fost greu și liniștit, iar natura părea să se oprească din respirație.
Sus, pe vârf, i-am spus ce simt.
„Am visat să facem asta împreună,” i-am spus, „să construim o familie, să alegem numele copilului, să-mi spui că vom reuși chiar și atunci când plâng în clinica de fertilizare.”
Ochii lui s-au umplut de tristețe.
„În schimb, am primit minciună și un cont gol.”
El a încercat să se scuze, să spună că a fost doar o „escapadă cu băieții” înainte de schimbările mari din viața noastră, că avea nevoie de o pauză.
Dar cum să explici că pentru asta a furat banii din visul nostru comun?
Am plecat, spunându-i că nu-l mai pot suporta.
M-am cazat singură, am început să-mi refac viața.
I-am lăsat un mesaj simplu la recepție: „Așa arată trădarea. Sper că ai avut o priveliște frumoasă.”
Marius s-a întors seara târziu, tăcut și obosit. I-am dat actele care anulau tratamentul și schimbau adresa.
„Poți păstra apartamentul vechi, dar îl plătești singur, așa cum ai plătit vacanța.”
Nu suntem încă divorțați, dar actele sunt pregătite.
Eu trăiesc acum în liniște, fără programări și fără minciuni.
Și aștept cu nerăbdare prima mea întâlnire la agenția de adopție.
Marius și-a dorit o vacanță. A avut-o. Și dacă vrea să joace copilul, acum să o ia de la capăt singur.