Când părinții mei au divorțat, aveam doar patru ani. Tata a spus că nimic nu se va schimba și, pentru o vreme, chiar așa părea. Vorbea cu mine la telefon, mă lua în weekenduri, mă ajuta la teme sau îmi citea povești seara, chiar și de la distanță. Îl credeam. Eram sigură că, deși nu mai locuiam împreună, eram încă pe primul loc în inima lui.
Dar totul s-a schimbat când a cunoscut-o pe noua lui soție, Laura.
Laura avea deja trei copii: Andrei, Vlad și Sofia. În scurt timp, casa tatei a devenit „căminul lor”, iar eu… o vizitatoare ocazională. Încerca uneori să mă includă, mă invita la zilele lor de naștere, la „seri de familie”, dar adevărul era că nu făceam parte cu adevărat din acel tablou. Au făcut chiar și un colaj cu amprentele palmelor lor, agățat în sufragerie. A mea lipsea.
Am tot sperat că e doar o perioadă de tranziție. Că tata va echilibra cumva lucrurile. Dar n-a fost așa.
Pe măsură ce anii treceau, programul nostru de weekend se transforma în mesaje scurte:
— “Scuze, Andrei are meci azi, n-o să mai ajung.”
— “Sofia vrea să mergem cu toții la film, poate lăsăm pe altă dată?”
Când îndrăzneam să-i spun că mi-e dor de timpul nostru, îmi răspundea că „facem lucruri de familie, ar trebui să fii bucuroasă că te iau cu noi”. De parcă ar fi fost un favor.
Aveam 13 ani când mi-am cumpărat, din banii strânși din babysitting, un bilet la concertul unei trupe pe care o ascultam amândoi. Mi-am dorit să fie o seară specială, doar noi doi. Tata a spus că își va lua și el bilet. Trei zile înainte de concert m-a sunat:
— “Scumpo… Sofia vrea să-i vopsim camera. Am dat banii pe materiale. Poate altă dată.”
Țin minte cum am rămas cu telefonul în mână, privind peretele gol.
Altă dată, m-am accidentat în curtea mamei. Mi-am fracturat brațul. La spital, am tot sperat că va apărea. N-a venit. Mama, cu voce joasă, mi-a spus:
— “Mi-a transmis că e mândru de tine.”
Am aflat mai târziu că fiul Laurei avea programată o intervenție banală în aceeași zi. L-a ales pe el.
Când i-am spus cât m-a durut, m-a acuzat că sunt geloasă. „Nu e totul despre tine”, mi-a zis. Ca și cum faptul că voiam ca tatăl meu să se comporte ca un părinte era ceva rușinos.
Mama, în schimb, a fost mereu acolo. Muncea în două ture, îmi pregătea gustări la miezul nopții în sesiuni de învățat, îmi împletea părul chiar dacă învățase din tutoriale, și stătea cu mine nopțile când aveam coșmaruri. Nu a lipsit niciodată.
Adevărata trezire a venit în liceu. Școala organiza o excursie, iar costurile erau destul de mari. Nu voiam să pun totul pe umerii mamei, așa că l-am rugat pe tata să contribuie. A acceptat imediat. I-am spus chiar profesoarei mele de istorie că voi merge.
Dar, cu două săptămâni înainte, m-a sunat.
— „Știi, aniversarea gemenilor se apropie. Închiriem o casă gonflabilă. Costă mult. Ei au nevoie de asta acum mai mult decât tine.”
Atunci am înțeles. Pentru el, eram o rezervă. O opțiune de pe lista B. Mama a făcut un împrumut ca să pot merge, dar eu mi-am promis: nu mai alerg după cineva care nu face nici măcar un pas înapoi pentru mine.
Anii au trecut. În clasa a douăsprezecea, am muncit din greu, am urcat în vârful clasei, am fost acceptată la facultatea visurilor mele. Fără ajutorul lui. Mama era în culmea fericirii. Tata? Politicos, dar rece.
M-a surprins totuși când s-a oferit să contribuie la organizarea petrecerii de absolvire. Am acceptat, cu o mică speranță, dar fără iluzii.
O săptămână înainte de petrecere, m-a sunat.
— “Vlad trece printr-o perioadă grea. Îl bat colegii. Ne-am gândit să-i ridicăm moralul cu o sesiune de cumpărături. Ne permiți să folosim banii de la petrecere pentru asta?”
Am respirat adânc.
— “Nu.”
Și am închis.
Două zile mai târziu, m-am dus la el acasă și i-am returnat plicul, sigilat. Soția lui mi-a deschis, iar el a apărut din bucătărie.
— “Ce s-a întâmplat?”
— “Nu mai am nevoie de asta. Mulțumesc oricum.”
A vrut să spună ceva, dar am ieșit înainte să-l aud.
A venit ziua absolvirii. Sala era plină. Flori, baloane, emoții. Mama era în față, radiind de mândrie. Lângă ea, era Mike — iubitul ei din ultimul an. Un om simplu, dar constant. M-a dus la interviuri, m-a ajutat la aplicațiile pentru facultate, mi-a fost alături fără să ceară nimic în schimb.
La școala noastră, primii elevi din clasă puteau urca pe scenă alături de un părinte sau mentor. Când mi-au rostit numele, m-am ridicat. Tata, în sală, a făcut același gest. Se pregătea să urce cu mine.
Dar înainte să ajungă, Mike s-a ridicat calm și s-a apropiat. Mi-a întins mâna. Publicul privea în tăcere.
Tata a înghețat în loc, privind șocat.
— “Cine e ăsta?! Eu sunt tatăl ei!”, a urlat.
M-am întors spre el.
— “Ah, deci acum îți aduci aminte că ești tatăl meu? După ani în care m-ai ignorat, acum, că e public și lumini, ți-ai adus aminte că exiști?”
— “Mă umilești în fața tuturor!”, a strigat. “După tot ce am făcut pentru tine!”
— “Ce-ai făcut? Ai lipsit când eram la spital. Ai ales vopseaua pentru camera Sofiei în locul concertului nostru. Ai luat banii de la petrecerea mea și i-ai dat lui Vlad.”
A căutat sprijin în sală. Jane avea fața împietrită, copiii lui priveau în gol.
— “Ești exagerată”, a spus, fără vlagă.
— “Nu. Ai fost absent. Azi, merg pe scenă cu cineva care m-a ales cu adevărat. Care m-a văzut și m-a susținut. Cineva care a apărut.”
El a rămas fără replică.
— “Deci… asta e? Mă înlocuiești?”
Nu i-am răspuns. Doar m-am întors către Mike, care mi-a strâns mâna și mi-a zis:
— “Ești gata?”
— “Mai mult ca niciodată”, am răspuns eu.
Și am pășit pe scenă. Nu ca o fiică neglijată. Ci ca o tânără care a învățat să nu accepte niciodată mai puțin decât prezența sinceră.