Aveam deja destule pe cap cu boala mamei, dar tensiunea dintre mine și sora mea era picătura care umplea paharul. Neînțelegerile mocneau de ani buni, dar în ultima perioadă se transformaseră în acuzații directe. Când au început să dispară lucruri valoroase din casa mamei, instinctul mi-a spus că trebuie să fiu atentă. Eram sigură că știu cine era vinovatul… doar că adevărul avea să-mi dea lumea peste cap.
Într-o seară, după ce am ajuns acasă obosită de la serviciu, frecam automat blatul din bucătărie. Mirosul de înălbitor mă amețea, dar nu-l puteam separa de frustrarea care mă măcina. Eram singura care avea grijă de mama, iar Ioana, sora mea mai mică, părea că uitase complet că și ea avea o mamă.
N-ar fi fost prima dată când se sustrăgea responsabilităților. În adolescență, o lua razna des — chiulea, fura bani din portofelul mamei, dispărea cu zilele. Și totuși, ea era mereu iertată. A fost mereu considerată „cea deșteaptă” din familie. A luat bursă, a terminat facultatea cu note excelente, iar noi toți păream că trebuie să ne simțim inferiori în fața reușitelor ei.
Doar că în prezent, eu eram cea care făcea naveta de la serviciu direct la mama, o îngrijea, îi aducea medicamente și o hrănea. Angajasem o îngrijitoare part-time, Andreea, dar nu-mi permiteam mai mult. Ioana apărea rar și pleca repede. Când o întrebam de ce nu se implică mai mult, îmi răspundea cu un clasic: „Am treabă.”
Dar eu știam foarte bine că nu mai avea serviciu de luni întregi. Aveam și eu un job, un soț, un copil – dar cumva, toate cădeau pe umerii mei.
Într-o zi, mama m-a strigat din dormitor cu o voce neliniștită:
— Violeta! Vino, te rog!
Am intrat rapid în cameră și am găsit-o stând lângă comodă, cu cutia de bijuterii în brațe.
— Cerceii mei de aur… nu mai sunt aici, a spus ea, tremurând.
Am încercat să o liniștesc, întrebând dacă nu cumva i-a mutat, dar ea era sigură că nu îi atinsese de mult. Doar Ioana fusese în vizită în acea zi. Și, evident, suspiciunea mea s-a îndreptat imediat spre ea.
Am mers la Ioana și am confruntat-o. Ne-am certat aprins. Eu o acuzam, ea se apăra, negând totul. Îmi spunea că nu avea niciun motiv să fure, că are un serviciu și că o ajutase mai mult decât cred eu. Tonul discuției a degenerat, ca de obicei. N-am ajuns nicăieri.
Acasă, Cătălin, soțul meu, se pregătea să iasă. Mi-a spus calm că merge la o plimbare și că Mihai, fiul nostru, doarme. Mi-a lăsat și cina pregătită. În toată această tensiune, el era sprijinul meu tăcut. El își luase rolul de tată casnic, pentru a ne echilibra familia. Niciodată nu s-a plâns. Mă sprijinea chiar și cu mama, fără să ceară nimic în schimb.
Dar problemele continuau. În săptămânile ce au urmat, mama tot îmi spunea că îi dispar lucruri. La început am crezut că poate e confuză, dar apoi am observat și eu: mici obiecte, bijuterii, suveniruri. Mereu în zilele în care Ioana trecea „să o vadă”.
Ajunsesem la capătul răbdării. M-am hotărât să pun capăt acestei incertitudini și am cumpărat camere de supraveghere. Când am ajuns la mama, am fost surprinsă să o văd pe Andreea, deși nu era în tură.
— Ioana m-a rugat să stau mai mult, a spus ea. Spunea că e îngrijorată pentru sănătatea mamei tale și că mă va plăti pentru orele în plus.
Ioana? Plătind pe cineva? Ceva nu avea sens.
Am instalat camerele — în hol, în sufragerie, în dormitor. I-am spus Andreei să păstreze secretul. Doar noi două știam. Aveam nevoie să prind pe oricine făcea asta.
Zilele au trecut. Urmăream în fiecare seară înregistrările. Nimic. Până într-o dimineață.
Ioana venise în vizită. După ce a vorbit puțin cu mama, a ieșit și s-a dus în dormitor. A stat acolo câteva minute, apoi a ieșit cu ceva în mână. Mic. Strălucitor. Camera nu arăta clar, dar părea o bijuterie.
Aveam dovada. Dar nu mă grăbeam să o arunc în fața ei. Am decis să o întâlnesc față în față, într-un spațiu neutru. Am ales o cafenea și i-am trimis un mesaj.
La ora stabilită, Ioana a venit. Arăta obosită, ca și cum ducea în spate o povară grea.
— Am instalat camere de supraveghere, i-am spus direct. Și te-am văzut intrând în dormitorul mamei și ieșind cu ceva.
S-a înălbit la față.
— Nu e ce crezi…
Am tăcut, așteptând explicația.
— Nu am furat pentru mine, a zis încet. Am vândut câteva bijuterii ca să acopăr niște datorii… ale mamei.
Am clipit, surprinsă.
— Datorii? Ce fel de datorii?
— După moartea lui tata, mama a tot împrumutat bani. N-a spus nimic nimănui. Am găsit scrisori de la bănci și de la recuperatori. Am crezut că pot rezolva singură, fără să te încarc și pe tine…
Am rămas mută. M-am simțit vinovată că am presupus ce era mai rău. Dar și furioasă că mi-a ascuns un lucru atât de grav.
— Trebuia să-mi spui, i-am spus. Am fi găsit o soluție. Împreună.
— Știu. Îmi pare rău, a spus cu ochii în lacrimi. Doar că… am vrut să te protejez.
În loc de scandal, am ales să o iert. Am înțeles că dincolo de greșeli și secrete, suntem o familie. Am discutat restul serii despre ce putem face, despre soluții, despre cum ne vom împărți sarcinile.
În zilele următoare, am stat împreună cu mama, am analizat datoriile și am făcut un plan. Nu a fost ușor, dar am simțit că în sfârșit suntem unite.
Și-am învățat că, înainte de a judeca, e mai bine să asculți. Că uneori, în spatele unui gest greșit, se ascunde o intenție bună. Și că, oricât de grele ar fi vremurile, familia poate fi cel mai puternic aliat.