— Mara, trezește-te. Trebuie să vopsim niște țevi la mama. Am luat deja vopseaua, — spuse Vlad, plin de energie, din pragul dormitorului. Purta blugi, un tricou simplu și mirosea proaspăt a gel de duș. În mână ținea un mănunchi de chei, ca și cum pleca pe șantier, nu ca un bărbat care-și ruga soția să-l ajute.
Mara deschise ochii încet și privi în tavan. Nu răspunse. Era deja a zecea oară în mai puțin de o lună când diminețile începeau nu cu o cafea împreună, nu cu un zâmbet sau un sărut, ci cu o nouă „sarcină” impusă de Vlad, în folosul mamei lui. Iar de fiecare dată, el o trata ca pe o angajată, nu ca pe partenera sa de viață.
Fără să spună nimic, Mara dădu pătura la o parte, calmă, dar rece. Se mișca lent, ca o femeie care a luat o decizie și urmează să o pună în aplicare. Trecând pe lângă soțul ei fără să-l privească, intră în baie și trânti ușa în urma ei. Vlad ridică din umeri și se duse în bucătărie, convins că Mara, „femeia înțelegătoare”, se va conforma din nou.
Pe măsuța din bucătărie trona deja o cutie de vopsea și o pensulă încă în ambalaj. Vlad stătea tolănit pe canapea, cu telefonul în mână, visând la o bere cu prietenii, în timp ce soția lui se ocupa „voluntar” de problemele locative ale mamei sale.
Mara intră în bucătărie în tăcere. Nu îi aruncă nicio privire. Puse boabe în espressor, apăsă butonul și inspiră adânc aroma cafelei proaspete. Avea acel miros amar, concentrat, care parcă se potrivea perfect cu gustul vieții din ultimele luni.
— Ce tot faci atâta? — mormăi Vlad, fără să-și ridice ochii din telefon. — Mama te așteaptă deja. I-am zis că ajungi de dimineață.
Mara sorbi din cafea, apoi așeză ceașca pe blat. Se întoarse spre el. Privirea ei era calmă, dar tăioasă. În acel calm nu era pace, ci o forță pe care Vlad n-o mai întâlnise până atunci.
— Vlad… — rosti ea pe un ton egal, fără ezitare.
El ridică în sfârșit ochii.
— Ce?
— Sunt soția ta. Nu sunt curier, nu sunt muncitoare cu ziua, nu sunt extensia mamei tale în fustă. Dacă mai îndrăznești o singură dată să mă trimiți acolo „să ajut”, căsnicia asta se încheie pe loc. Și tu pleci din apartamentul ăsta la fel de repede cum ai intrat.
Vlad încremeni. Nu pricepea. O privea de parcă o vedea pentru prima dată. Se așteptase la proteste, poate niște lacrimi, eventual un mic scandal, dar nu la acel ultimatum rece, matematic.
Mara rămase nemișcată. Nu mai era vorba doar de o ceartă. Era capătul unei răbdări consumate până la ultimul fir.
— Ce ai zis? — îngăimă Vlad.
— Ai auzit foarte bine.
Ea ridică ceașca de cafea, ca un semn că ea deține controlul. Apoi făcu un pas spre el.
— Vlad, am fost lângă tine când ți-a fost greu. Am muncit. Am tras. Am spălat, am cărat, am lipit, am pus mâna la toate visurile tale. Am fost „fată bună”, cum îți place ție să spui. Dar nu pentru mama ta m-am căsătorit. Nu să fiu bonă la robinet, femeie de serviciu la canalizare și specialistă în zugrăvit pentru bătrâne pretențioase. Eu am crezut că ne-am luat ca să fim o echipă. Nu tu și mama ta… cu mine în rol de sculă auxiliară.
Vlad tăcea. Ochii lui rătăceau, în căutarea unei scuze.
— Știi ce e cel mai dureros? — continuă Mara. — Că nici măcar n-am făcut-o din frică sau obediență. Am făcut-o pentru că te iubeam. Pentru că aveam încredere. Dar tu… Tu n-ai văzut nimic. Ai profitat. Te-ai folosit de mine. Și acum, sincer, dacă tot vrei pe cineva care să-ți servească interesele, du-te și ia-ți o angajată, nu o soție.
Vlad se ridică brusc. Nu știa dacă să se înfurie sau să se teamă. Dar înainte să poată spune ceva, Mara îl întrerupse:
— Și nu, nu ai de ce să te rogi, nu ai ce negocia. Nu ești dat afară pe nepusă masă. Ești dat afară pentru că ai epuizat tot. Ai golit tot ce era cald, tandru și frumos în casa asta. Iar eu nu mai trăiesc într-un loc unde respectul vine doar când sunt „de folos”.
Vlad păși încet spre ușă. Luă cheile de pe masă și o geacă. Parcă totul se întâmpla în reluare. Și, chiar în timp ce deschidea ușa, mai întrebă:
— Chiar vrei să plec?
— Da, — răspunse Mara, cu o liniște înspăimântătoare. — Pleci. Iar eu rămân. Nu pentru că am câștigat, ci pentru că m-am regăsit.
Vlad ieși. Mara rămase în bucătărie, lângă espressorul care scotea ultimele aburi. Se așeză pe scaun, privind spre masa pe care cu doar câteva clipe în urmă stătuse o altă versiune a vieții ei.
Nu avea nici lacrimi, nici zâmbet. Doar un sentiment nou: eliberare.
📌 Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.