Când l-am cunoscut pe Andrei, era genul de bărbat care îți dădea senzația că viața e un film romantic. Apărea în pragul ușii cu flori fără motiv, se furișa în bucătărie în timp ce găteam și mă învârtea încet pe acorduri imaginare, șoptindu-mi versuri inventate.
A făcut odată patru ore pe drum, pe viscol, doar ca să-mi aducă o prăjitură cu lime de la cofetăria noastră preferată, locul unde ne sărutasem prima dată. Atunci am știut că m-am îndrăgostit iremediabil.
Dar nu mi-am dat seama că între „da, vreau” și primul nostru an de căsnicie, bărbatul acela avea să dispară. În locul lui a rămas un tip sarcastic, cu un zâmbet permanent pe buze și cu o glumă la îndemână – mereu pe seama mea.
Totul a început cu remarci nevinovate – cel puțin așa păreau. Îi spunea casierei că „înainte eram mai slabă” și îi făcea cu ochiul. Când protestam, se prefăcea uimit: „Dar glumeam! Ce-ai pățit cu simțul umorului?” Și, încet-încet, am început și eu să cred că problema era la mine.
Am încercat să fiu „soția de gașcă” – genul care râde, care nu face drame, care se preface că nu vede cum îi fug ochii după orice fustă. Dar fiecare remarcă, fiecare ironie rostită cu voce tare în fața altora, era ca o pietricică în sufletul meu. Una peste alta, au început să apese.
Odată, în fața unui prieten de-al lui, a spus că „am fost frumoasă cândva, și încă mai sunt… dacă mă străduiesc.” A râs, Mark a râs, iar eu am zâmbit – pentru că așa se așteptau. Dar în mine se frângea câte ceva de fiecare dată.
La o petrecere, m-a prezentat unei femei drept „prietena unui prieten”. M-a luat cu umorul lui sec și mi-a spus că reacția mea „a fost de milioane”. Altă dată, a făcut pe amnezicul în fața unui cunoscut: „Stai… cum te cheamă?” a zis, privind direct spre mine. Toți au râs. Eu nu. Și nici măcar nu am mai încercat.
Într-o seară, la barul nostru obișnuit, m-am hotărât să uit de toate și să mă simt bine. Am râs cu barmanul, am băut un pahar de vin, am uitat pentru o clipă de tensiunea care mă înăbușea. Când m-am întors de la baie, chelnerița râdea de zor. „Fratele tău e adorabil!” a spus ea, atingându-i brațul. Atunci s-a rupt ceva în mine. Definitiv.
I-am spus calm: „Nu e amuzant. E jignitor. Sunt soția ta, nu o glumă pe care o prezinți la mese.”
Și știi ce mi-a zis? „Numai femeile nesigure devin geloase. Tu n-ai de ce să fii.”
Atunci am înțeles. Nu era vorba de gelozie. Ci despre respect. Despre cum omul de lângă mine alesese să mă reducă la o caricatură, în loc să mă iubească.
Am decis pe loc: nu-i voi mai cere niciun strop de înțelegere. Voi vorbi în limba lui: surpriza. Umorul. Dar cu o răsturnare de situație.
Mi-am pus zâmbetul pe buze și i-am pregătit „cadoul perfect” pentru aniversarea noastră. L-am invitat la restaurantul unde am avut prima întâlnire, totul aranjat până la cel mai mic detaliu. Priveliștea, masa, atmosfera – totul identic.
„Ce romantic ești,” a spus el, atins de nostalgie. I-am zâmbit cald și i-am întins un plic.
A crezut că-i dau o scrisoare de dragoste.
Dar când a desfăcut hârtiile, chipul i s-a făcut alb. Acte de divorț. Semnate, autentificate, pregătite.
„Glumești…” a bâiguit.
„Ai spus că doar femeile nesigure sunt geloase,” i-am răspuns. „Ei bine… așa arată o femeie sigură pe ea.”
Am lăsat plicul pe masă și m-am ridicat calmă. Înainte să plec, l-am sărutat pe obraz și i-am spus:
„Când mai vii la bar, să-i spui chelneriței că sora ta și-a regăsit demnitatea.”
După aceea, a urmat o avalanșă de apeluri, mesaje, rugăminți și scuze. N-am răspuns niciodată. Nu pentru că nu l-aș mai fi iubit… ci pentru că în sfârșit, m-am iubit pe mine mai mult decât o făcusem vreodată.
Acum trăiesc singură într-un apartament mic, luminos, cu ferestre mari și liniște cât pentru zece vieți. Ascult muzică, dorm cât vreau și mănânc înghețată direct din cutie. Și râd. Dar doar atunci când e ceva care merită.
Când mă întreabă cineva de ce am divorțat, le spun simplu:
„Pentru că într-o zi am realizat că sunt mai amuzantă fără el.”
📌 Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.