N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să fac pe detectivul în propria familie, dar când cumnata mea m-a acuzat public că îmi înșel soțul, am știut că nu pot lăsa lucrurile așa. Ce a urmat a fost o avalanșă de evenimente care a zguduit din temelii liniștea noastră de familie și a dat totul peste cap.
Totul a început la aniversarea de 65 de ani a socrului meu, domnul Ilie. Eu și soțul meu, Andrei, am ajuns acolo împreună cu copiii noștri, Daria și Victor. Mă așteptam la o seară caldă, plină de râsete, dar atmosfera s-a schimbat rapid din cauza surorii lui Andrei, Andreea.
Andreea purta o bluză foarte asemănătoare cu a mea, dar nu asta a fost problema. Ceea ce m-a tulburat a fost zâmbetul ei batjocoritor și replica acidă: „Ai gusturi bune, Mara. Ne-am gândit la fel, se pare.” Am încercat să fiu politicoasă. „Îți stă bine și ție.” Dar tonul vocii ei trăda intenții mai puțin elegante.
Cât pregăteam masa, Andreea s-a apropiat și, cu voce tare, cât să audă toată lumea, a zis: „Mara, cum merge la birou? Te mai vezi cu… Daniel, nu?” Tonul ironic m-a înțepat, dar am răspuns calm: „E coleg, ca toți ceilalți.” Apoi ea s-a aplecat spre mine și a șoptit pe un ton tăios: „Nu te mai preface. Știu că îl înșeli pe Andrei cu el.”
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. „Ce ai spus?” am întrebat șocată. Dar Andreea s-a ridicat în picioare și a spus cu voce tare: „Am surse sigure. Mara are o relație cu colegul ei. Îl trădează pe Andrei.”
Liniștea care s-a așternut a fost mai grea decât orice țipăt. Toți se uitau la mine, inclusiv Andrei. Așteptam o reacție din partea lui, un cuvânt, un gest… dar nu a spus nimic. Doar tăcea, privindu-mă cu o expresie confuză, poate chiar neîncrezătoare.
„Nu pot să cred asta,” am murmurat, cu ochii înlăcrimați. „Plec.”
După ce Andrei a ajuns acasă, ore mai târziu, m-a găsit în living, cu luminile stinse. „Trebuie să vorbim…” a început el, dar l-am oprit. „Nu e nevoie. Ai ales deja să mă lași singură când aveam cel mai mult nevoie de tine.”
„Am fost luat prin surprindere. N-am știut ce să cred…” a încercat el să se justifice. Dar pentru mine era prea târziu. În acea noapte, în tăcerea dormitorului, mi-a venit o idee: dacă ea vrea război, atunci să fie război.
În următoarele trei zile, am intrat într-un rol neașteptat: cel de detectiv. M-am prefăcut că sunt bolnavă, l-am trimis pe Andrei la serviciu și, după ce i-am dus pe copii la școală, m-am urcat în mașină și am pornit spre zona unde locuia Andreea. Nu știam exact ce caut, dar aveam un presentiment.
În prima zi, am văzut-o întâlnindu-se cu un bărbat necunoscut într-o cafenea. Nu păreau doar amici. Săruturile și gesturile lor confirmau suspiciunile. Au plecat împreună la un hotel.
A doua zi, scenariul s-a repetat — dar cu alt bărbat. Alt hotel.
Până în a treia zi, aveam fotografii și filmări cu cinci bărbați diferiți. Aventura ei era mai mult decât o escapadă. Era un stil de viață dublu.
O săptămână mai târziu, ne-am întâlnit din nou, de data asta pentru ziua soacrei mele, doamna Emilia. Când toți s-au așezat la masă, am conectat laptopul la televizor.
„Înainte să începem, aș vrea să vă arăt ceva important.”
Toți s-au uitat curioși, dar fețele lor s-au schimbat rapid în șoc total când imaginile cu Andreea și amantii ei au început să ruleze. Nimeni nu mai scotea un cuvânt.
„Ce faci?! Oprește asta!” a țipat Andreea. Dar eu am rămas calmă: „Acesta este adevărul, Andreea. M-ai acuzat pe nedrept ca să îți acoperi propriile fapte.”
Soțul ei, Mihai, a înlemnit. Apoi s-a ridicat și a ieșit trântind ușa. Socrii mei au rămas împietriți, incapabili să reacționeze. Iar Andrei m-a privit lung, cu regret în priviri. „Îmi pare rău, Mara. Ar fi trebuit să te cred din prima.” Am dat din cap. „Da. Ar fi trebuit.”
În săptămânile următoare, Mihai a intentat divorț, iar Andreea a părăsit orașul. Eu și Andrei am avut multe discuții. Unele grele, unele eliberatoare. Dar ne-am apropiat din nou.
„Am greșit față de tine,” mi-a spus într-o seară. „Vreau să îndrept lucrurile.” I-am strâns mâna. „Putem reconstrui totul. Dacă o facem împreună.”
Am început să ne regăsim. Iar când am fost invitați din nou la cină la Emilia și Ilie, am simțit că ceva se vindecase. Niciun cuvânt despre scandal, doar discuții simple, despre copii și planuri de vară.
La plecare, Ilie m-a oprit în hol. „Mara… îmi pare rău. Te-am judecat prea repede.” I-am zâmbit sincer. „Vă mulțumesc. Înseamnă mult.”
Într-o dimineață, în timp ce pregăteam micul dejun, Andrei a intrat zâmbind. „Ghici cine m-a sunat? Mihai. A vrut să-ți mulțumească. A spus că i-ai deschis ochii la timp.”
Apoi, am râs împreună. „Mi-a zis și că, dacă vreodată te plictisești de jobul actual, te-ar angaja detectiv.”
Am chicotit. „Să zicem că am bifat acel capitol. Nu vreau să trăiesc într-un serial de investigații.”
Copiii au intrat fugind, cerând cine a mâncat ultima clătită, iar noi am râs din nou. În ciuda furtunii prin care trecusem, simțeam în sfârșit liniște.
Viața nu e despre perfecțiune, ci despre cum alegem să ne ridicăm după ce am fost doborâți. Iar noi, ca familie, tocmai făceam exact asta.