În unele nopți, rămâneam trează privind tavanul, cu acea întrebare arzându-mi în minte:
„Când s-a rupt totul?”
Nu știam exact. Poate după nuntă. Poate când a venit pe lume fiul nostru, Darius. Sau poate nici n-a fost un moment anume, ci o sumă de mici tăceri apăsătoare, de remarci tăioase, de priviri goale.
Tot ce făceam era greșit în ochii lui Victor, soțul meu. Mâncarea era mereu „fără gust”, casa „un dezastru”, iar eu – „o nevastă care nu știe ce înseamnă să fii femeie”.
Mama încă îmi repeta cu convingere:
— Andreea, ține de bărbatul tău. El pune pâinea pe masă. Ar trebui să fii recunoscătoare.
Nu știa că „pâinea de pe masă” era însoțită de jigniri. Că tăceam și înghițeam, cu zâmbete false în public și lacrimi tăcute în baie.
Singura mea ancoră era prietena mea cea mai bună, Roxana. Ea știa adevărul. Când simțeam că mă prăbușesc, îi trimiteam un simplu mesaj:
„Nu mai pot.”
Și ea venea. Cu plăcinta ei cu mere, cu o îmbrățișare sinceră și cu un sfat care încerca să mă scoată la lumină:
— Fă-ți bagajele, Andreea. Pleacă. Nu-l asculta. Tu nu ești ceea ce spune el că ești.
Am încercat de atâtea ori. Dar mereu mă opream când Victor mă amenința că-l va ține pe Darius.
De ziua mea, împlineam 36 de ani. Nici nu mai știam ce înseamnă o aniversare adevărată. Așa că mi-am organizat o simplă întâlnire la cafea cu Roxana.
L-am trimis pe Darius la mama, care credea că Victor mă va duce într-un loc frumos. M-am privit în oglindă: un chip obosit, un ruj întins, un păr abia coafat.
Am ieșit pe verandă, unde Victor mă aștepta cu o cutie.
— Unde pleci?
— E ziua mea. Merg la cafea cu Roxana.
— Știu. Nu-mi aminti, a zis plictisit, împingându-mi cutia în brațe.
Am deschis-o cu o speranță copilărească. Înăuntru – un mop. Verde. Cu eticheta încă pe el. Și un bilet.
„Știi-ți locul.”
Nu am spus nimic. Peste gard, noul nostru vecin – un tânăr în tricou alb – ne privea. Ne privise pe amândoi.
— Îți place cadoul? întreabă Victor. E util. N-ai curățat weekendul trecut. Să fie ordine diseară când vin băieții.
Apoi a intrat în casă, lăsându-mă cu mopul în brațe.
Am plâns, dar în tăcere. Apoi am început să spăl podelele. Victor râdea din canapea, cu telefonul în mână.
A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și i-am făcut micul dejun.
— Ce e mizeria asta? a zis, trântind furculița.
Apoi a ieșit.
Sufrageria era un câmp de luptă după seara lui cu prietenii. Am făcut curat. Încă o dată. Apoi am luat sacul de gunoi și m-am dus spre ușă.
Exact atunci, Roxana a intrat val-vârtej.
— Ai văzut?!
— Ce?
A arătat spre o cutie mare, pe verandă.
— Deschide-o! Nu e de la mine!
Am deschis-o. Înăuntru, o cheie de mașină. Și un bilet:
„Nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți mică. Meriți mai mult.”
Pe stradă, parcată în fața casei, era o mașină nouă, neagră, cu o fundă roșie uriașă.
— E o glumă? am întrebat.
— Nu e. Și nu e de la mine. E de la cineva care a văzut ce s-a întâmplat. Poate… vecinul?
Am urcat scările și am sunat la ușa vecinului. A deschis.
— Andreea?
— Da. Tu ai făcut asta?
— Da.
Am clipit confuză.
— Ne cunoaștem?
— Acum zece ani, lucrai cu voluntari. Eu eram unul dintre ei. Aveam 20 de ani, fără bani, fără direcție. Tu ai fost acolo. M-ai învățat, m-ai ajutat. Mi-ai scris o recomandare, mi-ai plătit un curs.
Am simțit cum mă înmoaie amintirea.
— Rareș… ești tu?
— Da. Datorită ție, am primit o bursă, apoi am lansat propria firmă. Azi… am puterea să fac ceva pentru tine.
— Dar… de ce?
— Te-am văzut aseară. Nu meritai asta. Nu puteam sta deoparte.
— Victor mă amenință că-mi va lua copilul.
— Nu va putea. Am firmă de avocatură. Avem cei mai buni specialiști. Vom lupta. Darius va rămâne cu tine.
Am simțit că pot respira din nou.
— Rareș, e prea mult…
— E doar un mulțumesc. Acum e rândul meu.
Am coborât scările cu cheia strânsă la piept. Pentru prima dată în ani, aveam o cale de ieșire. Un drum. O speranță.
În ziua aceea, am stat cu Roxana și am început să-mi planific viața. O viață fără frică. Fără mopuri primite de ziua mea.
O viață în care să nu mai permit nimănui să mă calce în picioare.