Toți îi spuneau că nu e în toate mințile. Părinții ei o priveau cu o jenă tăcută, vecinii îi aruncau priviri piezișe, iar cunoștințele îi vorbeau cu zâmbete false și sfaturi pline de condescendență. Dar Sofia nu asculta pe nimeni. În inima ei, era mai sigură ca niciodată.
Pentru ea, Dănuț nu era „bărbatul în scaun cu rotile”. Era omul care o asculta cu răbdare, care-i observa emoțiile dincolo de cuvinte, care îi oferea liniștea după care tânjise toată viața. În ochii lui, se simțea întreagă. În sufletul lui, găsise acasă.
S-au cunoscut într-o sală de recuperare, unde ea venise cu mătușa ei la control, iar el își continua tratamentele după un accident de motocicletă care-i schimbase cursul vieții. El era tăcut, retras, dar privirea lui avea o intensitate care o atrăgea magnetic. Au început cu câteva cuvinte schimbate întâmplător, apoi cu o cafea pe banca din parc, iar într-o zi, el i-a spus:
— Nu știu dacă pot merge din nou, dar știu că de când te-am cunoscut, viața mea are un sens.
Sofia n-a așteptat promisiuni. A simțit. Și a ales.
Nunta lor a fost organizată într-o grădină liniștită, la marginea orașului. Acolo unde, într-o zi de vară, el o ceruse în căsătorie sub un salcâm bătrân, spunându-i: „Poate nu te pot lua de mână să alergăm împreună… dar aș vrea să-ți țin sufletul în palme, dacă mă lași.”
A purtat o rochie simplă, din voal alb, fără volane sau paiete. Voia să fie ea însăși. O femeie care iubea. Nu o mireasă de revistă.
Au venit o mulțime de invitați. Unii din curiozitate, să vadă dacă „chiar o face”, alții pentru că nu aveau cum să refuze, dar și câțiva – puțini, sinceri – care le erau alături cu inimile deschise.
Dănuț era vizibil emoționat. Îmbrăcat într-un costum elegant, cu cravată bleumarin și o floare albă la rever, o privea pe Sofia de parcă în fața lui s-ar fi aflat tot universul. Nu spunea multe, cum nici nu obișnuia, dar privirea lui vorbea pentru el.
În timpul ceremoniei, când a venit rândul jurămintelor, Sofia a luat microfonul, și pentru o clipă, vocea i s-a frânt:
— Dănuț… n-am venit aici pentru a te schimba, nici pentru a demonstra ceva lumii. Am venit pentru că te iubesc. Pentru că atunci când toți vedeau un om căzut, eu am văzut un suflet care se ridică în fiecare zi. Nu m-am îndrăgostit de un trup, ci de curajul tău, de felul în care mă iubești, fără ezitări. Tu nu ești slăbiciunea mea, Dănuț. Ești puterea mea.
Mulți au izbucnit în plâns. Chiar și mama ei, care până atunci fusese reținută, își ștergea ochii cu un șervețel. În liniștea creată, Dănuț a cerut microfonul.
S-a îndreptat cât a putut de drept în scaunul său. A tras adânc aer în piept.
— Sofia… știu că pentru unii sunt doar un om într-un scaun cu rotile. Știu că lumea a privit relația noastră cu milă, poate cu scepticism. Dar tu… tu nu m-ai văzut niciodată așa. Tu ai văzut în mine un bărbat. Azi, nu vreau să fiu un exemplu, nici o poveste de motivație. Vreau doar să fiu… soțul tău.
A urmat o pauză. O secundă în care timpul părea suspendat.
Apoi, spre uimirea tuturor, Dănuț și-a împins scaunul puțin în față și a început să se ridice, lent, cu sprijinul unui baston discret.
În grădină s-a lăsat o tăcere adâncă.
— Nu sunt complet recuperat — a spus, privind-o în ochi. — Dar am muncit în secret luni de zile, în fiecare dimineață, cu un singur gând: să-ți ofer acest dar. Nu pentru că altfel aș fi mai valoros… ci pentru că lângă tine, am simțit că pot din nou. Și am vrut să-ți arăt.
Sofia și-a dus mâna la gură. Lacrimile i se prelingeau fără oprire pe obraji. A alergat spre el și l-a cuprins cu toată ființa ei, tremurândă de emoție.
Invitații s-au ridicat în picioare și au aplaudat. Întâi timid, apoi cu entuziasm. Nu era o minune. Era o dovadă de voință. De dragoste. De omenie.
După nuntă, au plecat câteva zile într-un loc liniștit, departe de lume, doar ei doi. Au stat mult de vorbă, s-au plimbat prin pădure, au făcut planuri pentru viitor.
S-au întors acasă cu sufletul plin.
Sofia a deschis o farmacie mică într-un cartier modest, unde toată lumea o știa și o respecta. Dănuț, cu pași mărunți dar siguri, s-a întors în sala de sport. Nu ca sportiv, ci ca antrenor pentru tinerii cu dizabilități. A devenit o inspirație pentru alții ca el, și o voce puternică în comunitate.
Unii dintre cei care o criticau au început să-și ceară scuze. Alții au preferat tăcerea. Dar nici pe unii, nici pe ceilalți nu-i mai lăsau să-i definească.
Pentru că Sofia învățase un lucru simplu și profund: iubirea adevărată nu are nevoie de aprobarea nimănui. Nu e despre perfecțiune. E despre alegere. În fiecare zi. Cu toată inima.
Și poate tocmai de aceea, iubirea lor nu era ca în povești. Era mai mult. Era reală.