Mă numesc Victoria Mănescu și am 74 de ani. Nu sunt o femeie slabă, nici confuză, nici pierdută în amintiri. Mă dor genunchii uneori, da, și mai uit unde-mi las ochelarii, dar încă îmi gătesc singură ciorba preferată, îmi ud florile și citesc „România literară” fără să sar vreo ediție.
Am avut o viață frumoasă. L-am iubit pe Andrei, soțul meu, din tot sufletul. A fost blând, devotat, mereu cu zâmbetul pe buze. Împreună am crescut trei copii, într-o casă modestă dar plină de râsete, miros de cozonac și povești spuse la ceas de seară. Eu am lucrat aproape o viață la bibliotecă. Printre cărți m-am simțit acasă. Îmi plăcea să recomand volume tinerilor și să-mi petrec pauzele cu un ceai și un roman bun în mână.
Când Andrei s-a dus, viața mi s-a strâns în jurul inimii. Nu m-am plâns. Mi-am dus doliul în liniște, înconjurată de fotografii și tăcere. Doar pereții îmi mai răspundeau din când în când. Dar m-am ridicat. Pentru mine. Pentru cei trei copii.
Pe cea mai mică dintre ei, Amalia, am iubit-o cu un amestec de mândrie și grijă. A fost copilul visător și ambițios care voia mereu mai mult. A intrat la Medicină în București și m-am simțit parcă eu însămi premiată. Pentru ea am vândut tot ce mai era de preț: colecția de porțelanuri, verigheta lui Andrei, chiar și vechiul nostru pian, pe care-l cânta în copilărie. Nimic nu mi-a părut prea scump pentru visul Amaliei.
Anii au trecut, iar Amalia a devenit medic, soție, mamă. Dar în tot acest proces, a devenit tot mai distantă. La început venea o dată pe lună, apoi doar de Crăciun. Telefonul ei suna tot mai rar. Iar la un moment dat, tăcerea a devenit totală.
Până într-o dimineață, când a apărut la ușă.
— Mamă, trebuie să discutăm, a zis evitând să mă privească în ochi. Ești singură, bătrână… Nu mai poți continua așa. Mâine te ducem într-un loc special. Civilizat. Cu oameni care să aibă grijă de tine.
A vorbit calm, dar rece. Ca un medic care oferă un diagnostic. Nu m-a întrebat ce vreau. Nu m-a întrebat dacă pot. A decis pur și simplu. Iar eu… am tăcut.
A doua zi, m-au condus la azilul „Liniște și Demnitate”. Clădirea era nouă, curată, personalul zâmbitor. Ce nu știa Amalia era că acel loc îmi aparținea. Îl cumpărasem în urmă cu șapte ani împreună cu prietena mea, avocata Doina, ca un plan de rezervă pentru bătrânețea noastră. Ne promisesem că nu vom ajunge vreodată într-un azil unde să fim uitate de copii. Așa că ne-am construit unul — unul unde bătrânețea să nu însemne umilință.
Am intrat liniștită, iar după ce fetele din recepție m-au recunoscut, am mers direct la biroul directoarei.
— Nu sunt aici ca rezidentă, am spus cu zâmbetul pe buze. Sunt co-proprietara acestui loc. Doar voiam să vă anunț că mi-a sosit… oaspetele.
Directoarea a clipit confuză până când i-am arătat actele. Apoi a râs. Cu admirație.
În următoarele săptămâni, n-am stat deoparte. Le-am citit celorlalți seniori, am organizat concursuri de poezie, am coordonat activități în grădină. Am cerut să se aducă o pianină în sala mare și le-am cântat romanțe din tinerețe. Curând, toți mă strigau „Doamna Victoria”, iar personalul venea la mine să ceară sfaturi.
După două luni, Amalia a apărut cu fiul ei, Matei. A fost condusă la biroul meu, unde sorbeam liniștită dintr-o ceașcă de cafea.
— Mamă… ce se întâmplă? Asistentele spun că tu… organizezi totul aici?
— Nu, draga mea. Sunt doar bătrâna pe care ai lăsat-o unde i se cuvine. Doar că… locul ăsta e al meu. Am muncit o viață și am investit în ceva demn de oameni în vârstă. Chiar dacă unii dintre copiii lor uită de respect.
Amalia s-a înroșit. N-a scos o vorbă. Matei m-a privit cu ochii mari, apoi și-a coborât capul. Nici el nu știa.
— Nu sunt supărată, copilă. Dar m-ai tratat ca pe o povară. Ai luat decizii în locul meu, ca și cum n-aș mai conta. Și asta… doare.
A plecat fără să răspundă. Dar a doua zi m-a sunat.
— Mamă… putem vorbi? Aș vrea să ne vedem. Nu ca medic și bătrână. Nici ca fiică și mamă. Doar ca două femei. Care poate se pot înțelege, de la suflet la suflet.
Am zâmbit. Poate că unele lecții nu se dau cu vorbe… ci cu demnitate.