Ziua de naștere a fiicei mele, Ilinca, ar fi trebuit să fie o amintire frumoasă, plină de râsete, tort și jocuri în curtea casei. Împlinea șapte ani. Însă totul a luat o întorsătură neașteptată, chiar în clipa în care a stins lumânările și și-a rostit dorința: una care a lăsat întreaga curte într-o tăcere apăsătoare.
Eu sunt Raluca, iar soțul meu, Andrei, și cu mine ne-am pregătit intens pentru ziua ei. Am decorat curtea cu baloane colorate, am pregătit gustări pentru copii și părinți, și am comandat un tort uriaș, roz, cu șapte lumânări în formă de inimioare. Ilinca era îmbrăcată cu rochia ei preferată de prințesă, dar nu zâmbea deloc.
Observasem din primele momente că era mai retrasă decât de obicei. De obicei era sufletul petrecerii, dar acum stătea lipită de mine, tăcută, cu o expresie serioasă.
— Ce-i cu tine, iubita mea? Nu vrei să te joci cu copiii?
— Ba da… cred că da, a murmurat, fără să-și ridice privirea.
Am încercat să nu insist, convinsă că poate e copleșită de atenția primită. Andrei a venit cu zâmbetul lui larg și i-a propus să pornească jocul de „vânătoare de comori”. A acceptat, dar cu o lipsă de entuziasm care nu-i semăna deloc.
Petrecerea a continuat într-un ritm alert, copiii alergau, râdeau, adulții socializau, iar eu jonglam între bucătărie, curte și cei doi bunici care se întreceau în sfaturi.
Am crezut că deschiderea cadourilor va ridica puțin atmosfera. Ilinca a desfăcut pachetele cu gesturi lente, fără reacții exagerate. Casa de păpuși de la părinții mei, unicornul pufos de la socri – toate au fost primite cu un „Mulțumesc” politicos, dar fără scânteia de bucurie pe care o așteptam.
— E timpul pentru tort! am anunțat, încercând să reanim atmosfera.
Copiii au început să aplaude, iar Ilinca s-a așezat la masa din centrul curții. Când am aprins lumânările, în sfârșit am zărit un zâmbet sincer pe fața ei.
Am început să cântăm „La mulți ani”, iar Andrei mi-a atins ușor brațul. Totul părea, în sfârșit, în regulă.
— Fă-ți o dorință frumoasă, i-am șoptit, ținând camera pregătită.
Ilinca a închis ochii, a suflat în lumânări, iar în următoarea secundă a rostit clar, tare:
— Îmi doresc ca tati să nu mă părăsească pentru bebelușul lui!
Timpul s-a oprit.
Nimeni nu a aplaudat. Un fior a trecut prin toată mulțimea. Am simțit cum inima mi-o ia la goană, iar când m-am întors spre Andrei, am văzut că zâmbetul lui dispăruse complet, iar fața îi devenise palidă.
Ilinca a băgat mâna în buzunarul rochiei și mi-a întins o suzetă roz, cu un bilețel legat de ea.
— Am găsit asta în servieta lui tati, a spus, cu voce joasă.
Am citit cuvintele scrise cu un scris feminin, ordonat: „Felicitări! Vei fi tătic!”
Lumea mi s-a prăbușit pentru o clipă. L-am privit pe Andrei, care se uita în pământ, vinovat și tăcut.
— Ce înseamnă asta? l-am întrebat, arătând suzeta în fața tuturor. De ce era în geanta ta? Și ce a vrut să spună Ilinca?
— Nu e ce crezi, a bâiguit.
Mama mea a venit imediat și a luat-o pe Ilinca de mână, ducând-o deoparte. I-am mulțumit din priviri. Am tras apoi de mână soțul meu și l-am dus în dormitorul nostru.
— Încep să cred că e exact ce cred! am izbucnit. Explică!
Andrei a oftat și s-a așezat pe marginea patului, cu capul în mâini.
— Suzeta aparține unei foste colege, o fată pe nume Clara. Era însărcinată, dar a murit recent într-un accident. Eu eram responsabil cu organizarea lucrurilor din biroul ei. Am găsit suzeta cu acel bilețel. Probabil voia să-i spună soțului ei că vor avea un copil.
— Și… de ce o ai TU? am întrebat, neîncrezătoare.
— Soțul ei a venit după cutia cu lucruri. Dar când am văzut bilețelul, nu am avut inima să i-l dau. Era deja distrus. Nu am vrut să-i fac și mai rău. Am păstrat-o… și apoi am uitat s-o scot din servietă.
Mi-am trecut mâna prin păr, încercând să respir normal.
— De ce nu mi-ai spus? Asta pare… ceva mult mai grav decât voiai să pară.
— Pentru că știu cum sună. Și mi-a fost teamă că vei crede că între mine și Clara a fost ceva mai mult. Dar n-a fost! Am păstrat suzeta gândindu-mă că, într-o zi, îi voi trimite-o bărbatului ei.
Am rămas câteva minute în liniște. Într-un final, l-am strâns în brațe.
— Trebuie să-i explicăm Ilincăi. Nu putem s-o lăsăm să creadă că ai un alt copil și că vrei s-o părăsești.
Ne-am întors în curte. Am luat-o deoparte pe Ilinca și, cu blândețe, i-am explicat totul.
— Iubita mea, nu e niciun alt bebeluș. Tati a păstrat suzeta pentru că voia să o înapoieze cuiva, dar a greșit că n-a spus nimic. Nu pleacă nicăieri.
— Dar… tatăl lui Andrei, colegul meu, a plecat pentru un alt copil, a spus ea cu ochii în lacrimi.
Andrei a îngenuncheat lângă ea și i-a prins mâinile.
— Ilinca, eu nu voi pleca niciodată de lângă tine și mami. Promit.
Ea l-a privit lung și, după câteva clipe, a dat din cap încet.
— Bine… atunci vreau tort.
A zâmbit timid, dar sincer, și a fugit spre prietenele ei. Am rămas acolo, privind-o cu sufletul împăcat.
Andrei a fost nevoit să explice totul și adulților. Inclusiv tatăl lui, care l-a certat serios:
— Fiule, e dureros, dar acel bărbat merită să afle. Adevărul nu e al tău de păstrat.
Andrei a promis că va rezolva totul luni dimineață. Iar petrecerea a continuat. Ilinca a râs, a dansat și s-a jucat ca orice copil care se simte iubit și în siguranță.
Seara, după ce am strâns totul, Ilinca a adormit cu rochia ei de prințesă și o păpușă în brațe. Când am vrut să o schimb, am realizat că tot ce-și dorise era ca familia ei să nu se destrame.
În dormitor, Andrei se uita la suzeta roz. L-am îmbrățișat strâns. Poate că nu doar Ilinca învățase o lecție despre curaj și adevăr în acea zi – ci și noi, ca părinți.