Când a citit mesajul, Andrei aproape că a scăpat cana de cafea pe podeaua lucioasă din living. Un simplu text, dar pentru el era cât o explozie:
„Venim mâine seară să o cunoaștem pe logodnica ta. Abia așteptăm! ❤️”
A simțit cum îl cuprinde panica. Își amintea vag minciuna spusă părinților, într-un moment de exasperare, când nu mai suporta să fie întrebat „Tu când îți faci o familie, Andrei?”. Ca să scape de presiune, le zisese că are o iubită. Ba chiar logodnică. O minciună inofensivă, credea el atunci. Dar acum… devenise o urgență.
Andrei Luca era un bărbat obișnuit să dețină controlul. Avea o firmă de consultanță în plină ascensiune, angajați care îi respectau fiecare cuvânt și o imagine impecabilă în mediul de afaceri. Dar acum stătea în mijlocul sufrageriei cu ochii lipiți de ecranul telefonului, complet blocat.
— Și-acum ce dracu’ faci, Andrei? — a mormăit, începând să se plimbe nervos printre rafturile cu trofee și cărți.
Privirea i-a alunecat spre Raluca, femeia care avea grijă de apartamentul lui de aproape doi ani. Tăcută, eficientă, mereu calmă. Tânără, dar serioasă, cu o demnitate care îi impunea respect.
— Raluca… — a rostit el ezitant, apropiindu-se.
Ea se întoarse din curățat o ramă cu o diplomă, privindu-l întrebător.
— Da, domnule Andrei?
— Știu că sună absurd, dar… ai putea să mă ajuți cu ceva complet nebunesc?
I-a explicat totul, fără să se scuze prea mult. Că minciuna spusă părinților urma să explodeze în fața lui, că nu mai are timp să „închirieze” o iubită falsă, că el însuși nu mai știe cum s-a ajuns aici.
Raluca l-a ascultat cu răbdare, fără să-l întrerupă. Apoi, cu o expresie neutră, a întrebat:
— Vreți să mă prefac că sunt logodnica dumneavoastră?
— Doar pentru o seară! — s-a grăbit el. — Te plătesc în plus, cât ceri. Doar… salvează-mă.
Raluca a inspirat adânc. Nu era actriță și nu-i plăceau jocurile, dar avea nevoie de bani pentru tratamentul surorii sale, internată în Germania. Și, până la urmă, n-ar fi fost prima dată când viața o punea într-o situație absurdă.
— În regulă. Dar mâine, la 22:00, rolul meu se încheie.
— Fă-mă să nu regret propunerea asta, Raluca, te rog.
A doua seară, părinții lui Andrei au intrat în apartament cu buchete de flori, cozonaci și zâmbete largi. Raluca îi întâmpina într-o rochie fină de culoarea șampaniei, cu părul prins elegant și un surâs atât de natural încât Andrei a clipit mirat.
— Ce tânără fermecătoare! — a exclamat mama lui. — Dar cum v-ați cunoscut?
Raluca nu s-a pierdut nici o clipă:
— La un anticariat. Îi recomandam o carte, iar el s-a întors a doua zi cu trei. Și de atunci… tot citim împreună.
Au râs cu toții. Discuțiile au decurs firesc, atmosfera era relaxată, iar Andrei abia mai recunoștea femeia din fața lui. Raluca părea că se născuse pentru acest rol. Îi captiva pe părinții lui cu povești fictive, dar pline de farmec și umor. Andrei o privea uimit — și fascinat.
După ce oaspeții au plecat, în living s-a lăsat o liniște ciudată.
— Nu știu cum ai reușit… dar ai fost extraordinară, Raluca.
— Așa zic toți bărbații după prima întâlnire, nu? — a spus ea, ridicând din sprâncene și zâmbind pe jumătate.
Zilele au trecut. Apoi săptămânile. Andrei a început s-o invite la cine. La vernisaje. La evenimente de firmă. Iar Raluca… a acceptat. Inițial din politețe. Apoi din curiozitate. Și, în cele din urmă, din dorința sinceră de a fi acolo.
După șase luni, Andrei s-a așezat în genunchi, cu un inel adevărat în mână, și a cerut-o de soție.
La următoarea vizită, mama lui s-a apropiat de Raluca și i-a șoptit:
— Așa că… anticariat, da?
Raluca a râs:
— De fapt… îi făceam curat printre cărți. Dar până la urmă tot de la o poveste a început totul.
Și în seara aceea, Andrei a înțeles că, uneori, o minciună spusă din disperare poate deschide drumul către cea mai autentică poveste de iubire.