Când Mihai mi-a spus cu acel ton cald: „Lasă-mă pe mine să plătesc chiria. Vreau să am grijă de tine”, am simțit că inima mi se topește. Părea bărbatul visurilor mele – protector, generos, implicat. Nu mi-am imaginat nici pentru o secundă că acea ofertă avea să devină un lanț invizibil legat strâns de gâtul meu.
Totul a început cu ideea de a ne muta împreună. Eram deja de aproape doi ani într-o relație frumoasă, iar ideea părea firească. Petreceam aproape toate nopțile împreună, îmi lăsasem o parte din haine, cana preferată și colecția de cărți polițiste în apartamentul lui.
„Diana,” mi-a spus el într-o seară, „suntem deja ca o familie. E absurd să plătim două chirii.”
Apoi a adăugat: „Și chiar dacă te muți la mine, lasă chiria în seama mea. Tu ai un salariu mic la asociația aia, iar eu câștig bine. Nu-ți face griji. Vreau să fiu bărbatul care are grijă de femeia lui.”
Recunosc, m-am simțit norocoasă. Eu lucram într-un ONG pentru protecția victimelor violenței domestice. Era o muncă grea, dar sufletul meu era împăcat. Doar că salariul era, să zicem… simbolic. Așa că am acceptat. Fără presiuni, fără obligații – cel puțin, așa credeam.
Am găsit un apartament cu două camere, cochet, luminat, cu balcon și parchet vechi, dar frumos. Mihai a semnat contractul, a plătit avansul și ne-am mutat împreună.
În prima zi, am fost plină de entuziasm. Am despachetat, am aranjat plantele, cărțile, câteva poze cu părinții mei și sora mea. Apoi am ieșit să iau mâncare – voiam să fie o cină specială.
Când m-am întors, am simțit un nod în gât.
Toate lucrurile mele fuseseră înghesuite într-un dulap mic din hol. În restul apartamentului, domnea Mihai: consola lui de jocuri ocupa aproape toată sufrageria, trofeele și suvenirurile erau așezate pe rafturi, iar în dulapul mare din dormitor nu mai încăpea niciun ac de-al meu.
„E ceva temporar?” am întrebat, ezitantă.
„Păi, nu prea… doar că plătesc chiria, Diana. E normal să îmi organizez lucrurile așa cum vreau. Tu ești aici pe gratis, nu?”
Cuvintele lui m-au izbit ca un val rece. Și ca să fie clar că nu glumește, a adăugat:
„Și, apropo, gătești tu diseară, da? Că doar nu pot face eu totul, dacă tot beneficiezi de luxul ăsta.”
Lux?
În acel moment, am înțeles totul. Nu eram într-o relație, ci într-o închisoare cu perdele elegante. Nu împărțeam un cămin, ci trăiam în „proprietatea” lui.
N-am spus nimic. Nici nu m-am certat. Doar i-am zâmbit.
I-am întins punga cu mâncare, i-am oferit cafeaua și m-am retras în dormitor. Acolo am scos telefonul și am format un număr pe care îl salvasem cu respect: tatăl lui, domnul Andrei Grigorescu.
Ne mai întâlniserăm de câteva ori și întotdeauna mi-a plăcut de el – bărbat cu coloană, sincer și cu valori solide. Îmi spusese cândva: „Pe băiatul meu l-am crescut să știe că un om se măsoară prin felul în care își respectă partenera.”
Se pare că Mihai sărise peste lecția aia.
„Domnule Grigorescu? Sunt Diana. Aș avea nevoie de o mică vizită…”
Un sfert de oră mai târziu, ușa s-a deschis și el a intrat fără nicio ezitare. Mihai era în sufragerie, cu căștile pe cap, absorbit de jocuri.
„Tată?! Ce faci aici?”
Domnul Grigorescu s-a apropiat de bucătărie, a scos o bancnotă de un leu din portofel, a trântit-o pe masă și a spus calm:
„Dansează.”
„Ce?” a întrebat Mihai, uluit.
„Ți-am dat bani. Deci te dețin. Așa funcționează regulile tale, nu? Când plătești, controlezi.”
Liniștea a fost tăioasă.
„Nu am crescut un bărbat care să-și trateze iubita ca pe o servitoare doar pentru că plătește chiria. M-ai făcut de rușine, Mihai.”
Mihai a încercat să protesteze, dar cuvintele i-au murit în gât. Tatăl său l-a întrebat simplu:
„De ce i-ai înghesuit lucrurile în dulap? De ce o pui să-ți gătească? Ai impresia că o relație se bazează pe facturi și pretenții?”
Fără răspuns.
Seara aceea a fost ultima noastră în acel apartament. Domnul Grigorescu m-a ajutat să îmi strâng lucrurile și le-am încărcat în mașina lui.
Mihai? Stătea pe canapea, cu capul plecat.
„Îmi pare rău…” a șoptit. „N-am vrut…”
Dar n-a mai contat. Pentru că într-o relație adevărată, nu contează doar intențiile – contează cum faci celălalt om să se simtă.
M-am mutat într-o garsonieră mică, dar caldă și primitoare. Fiecare colț reflectă cine sunt eu. Plantele, cărțile și pozele sunt acolo unde le doresc. Și da, gătesc doar când am chef. Dacă nu, comand mâncare fără să dau explicații nimănui.
Ce-am învățat?
Că generozitatea cu preț ascuns nu e generozitate. E manipulare. Și că dragostea adevărată nu se măsoară în bani, ci în respect, echilibru și libertate.
Azi știu sigur ce vreau: un partener, nu un patron.