„Nimic din ce faci nu contează.” Asta îi spunea zilnic. Dar viața i-a oferit o lecție dură.
Într-o dimineață răcoroasă de toamnă, cu cer senin și un vânt blând care ridica frunzele uscate de pe trotuar, Victor se pregătea pentru una dintre cele mai importante zile din cariera sa. Lucrase luni întregi la o aplicație inovatoare pentru o companie de jocuri video și era sigur că prezentarea din acea zi îi va aduce mult visata promovare.
Trecând pe lângă bucătărie, cu ochii lipiți de ecranul telefonului, Victor nici nu-și privi soția. Paula, sprijinită de tejghea, îi zâmbi ușor, ținând în brațe pe Luca, cel mic, în timp ce David se juca liniștit cu niște cuburi.
— Bună dimineața, iubire, spuse Paula.
— Bună, tati! strigară băieții.
Dar Victor nu răspunse. Luă o felie de pâine prăjită și urcă direct în dormitor, bombănind.
— Paula, cămașa mea albă unde e?
— Am pus-o la spălat. Azi-dimineață, cu celelalte.
— Ce? Ți-am zis acum trei zile că o vreau pentru prezentare! E cămașa mea norocoasă, știi bine!
— N-am avut destule haine albe pentru o tură completă. Îți poți pune alta. Ai douăzeci de cămăși, Victor. Nu face o tragedie, te rog.
— Uau! Asta faci toată ziua? Nici măcar o haină nu poți să-mi pregătești? În afară de stat la cafea și bârfe cu vecina, ce faci exact?
Paula oftă, vizibil rănită.
— Ai idee cât de greu e să stau cu doi copii mici de dimineața până seara? Să fac curat, mâncare, spălat, cumpărături?
— Aha. Greu? Greu e ce fac eu. Tu doar „stai acasă”.
— Ai grijă la tonul tău, Victor. Copiii ne aud.
— Și ce să audă? Adevărul? Că mama lor nu face nimic?
Atunci, ceva în Paula s-a frânt. N-a mai spus nimic. L-a privit rece, cu o liniște care vorbea mai mult decât orice țipăt.
Victor a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Și-a susținut prezentarea impecabil, a fost felicitat, iar șeful i-a spus că urmează să fie promovat. Bucuros, a cumpărat un buchet de flori și s-a grăbit spre casă.
Dar când a intrat, liniștea l-a izbit. Copiii nu erau. Paula nu era. Niciun miros de mâncare. Nici chicoteli. Doar o notă pe masă, ținută de un pix roșu:
„Vreau divorț.”
Victor a citit-o de zeci de ori, convins că era o glumă. A sunat-o. Nimic. A sunat-o pe sora Paulei. Ea i-a zis scurt:
— E la spital, Victor. Din cauza ta.
S-a grăbit, alergând ca un nebun, cu inima cât un purice. Doctorul i-a spus că a suferit un atac de stres, dar va fi bine cu odihnă. A intrat în salon, sperând să își ceară iertare.
— Paula, știu că am greșit. Dar nu merit o șansă?
Ea și-a întors fața spre geam.
— Nu. Nu mai pot. Am renunțat la visurile mele pentru tine. Pentru copii. Iar tu m-ai făcut să mă simt ca o nimeni. Nu mai vreau asta. Vreau divorț.
— Dar copiii?…
— Vor rămâne cu tine. Nu sunt pregătită să îi cresc acum. Dar când voi fi, voi reveni după ei.
În zilele următoare, Victor a fost nevoit să învețe să fie tată cu normă întreagă. Să pregătească micul dejun, să spele rufe, să strângă jucării. Nimeni nu mai era acolo să-l ajute. A început să înțeleagă cât de grea fusese viața Paulei.
Apoi a pierdut locul de muncă. Stresul și oboseala își spuseseră cuvântul. A fost concediat cu scuze, dar fără regrete.
După câteva luni, Paula a revenit în oraș, stabilizată emoțional și cu un job stabil. L-a chemat pe Victor la o cafenea.
— Am venit să vorbesc despre băieți. Vreau custodia.
Victor a încremenit. Au urmat certuri. Vorbe grele. Lacrimi. Și, în final, procesul.
În fața instanței, Paula a mărturisit că Victor nu a fost niciodată violent. Că nu i-a lipsit nimic material. Dar emoțional? Se simțise invizibilă. Singură. Uitată.
Judecătorul i-a acordat custodia. Victor a păstrat dreptul la vizite și a fost obligat să plătească pensie alimentară. În ziua în care Paula a venit să-i ia pe băieți, aceștia au izbucnit în plâns.
— Vrem pe mama și pe tata! spuseră, fugind între brațele lor.
Timpul părea să se oprească. Victor o privi pe Paula. Ea, cu ochii în lacrimi, își strânse copiii și spuse:
— Nu vă voi mai părăsi niciodată.
Câteva luni mai târziu, deși locuiau separat, Victor și Paula începuseră să comunice mai bine. Mergeau împreună la serbările copiilor. Vorbeau la telefon. Și într-o zi, când Victor aducea băieții acasă, Paula i-a spus încet:
— Mulțumesc că ai învățat să fii tată. Și… om.