Nunta fiicei mele, pe o plajă liniștită de lângă Constanța, părea desprinsă dintr-o reclamă: apusul colora cerul în nuanțe calde, valurile mării aduceau un murmur discret, iar florile albe de pe mese dansau ușor în briza serii. Totul părea perfect. Până când ginerele meu, David, s-a apropiat de mine, cu un zâmbet care n-avea nicio legătură cu bucuria.
— 50.000 de euro, mi-a spus. Consideră-i o taxă pentru prezență. Dacă nu… poți să te retragi liniștită din viețile noastre. Definitiv.
Am clipit, dar nu am spus nimic. Nici măcar când Raluca, fiica mea, și-a rostit replica, aproape absent, în timp ce sorbea din pahar:
— Sau, dacă preferi, îți putem aranja un azil drăguț. Unde să nu deranjezi pe nimeni.
Zâmbeau amândoi. Cu superioritate. Ca și cum nu mai eram mama care o crescuse, ci doar un inconvenient. Dar eu nu mai eram femeia de acum douăzeci de ani. Și nu eram nepregătită.
Am ridicat ușor paharul de șampanie și am șoptit calm:
— Ați uitat un lucru…
Briza le-a mângâiat costumele scumpe și voalul diafan, dar eu simțeam cum începe furtuna. Nu meteorologică, ci una pe care o pregătisem în tăcere, cu grijă, luni la rând.
Aveam 28 de ani când mi-am luat viața în mâini și am fugit dintr-o căsnicie toxică. Era o noapte rece și ploioasă în Boston, iar eu aveam obrajii încă fierbinți de la ultima palmă. În hol, Raluca, fetița mea de patru ani, stătea desculță, ținând în brațe iepurașul de pluș. M-am uitat în ochii ei și am știut că nu mai puteam rămâne.
Am umplut un rucsac cu câteva haine, pașapoartele, și cei 237 de dolari puși deoparte. Am fugit cu primul tren spre o viață nouă, în România. Am început de jos: spălam vase dimineața, curățam birouri noaptea. Nopți nedormite, dureri în fiecare mușchi, dar și o liniște pe care nu o mai avusesem de ani.
Raluca a crescut frumos. A intrat la Universitatea din București cu bursă, dar taxele și chiria erau greu de dus. Așa că mi-am luat un al treilea job. Curățam birouri până după miezul nopții. Nu mă plângeam. Pentru ea, merita orice.
După absolvire, a venit la mine, plină de speranță:
— Mamă, am găsit un spațiu perfect pentru magazinul meu. Numai că… am nevoie de aproape 100.000 de euro.
Mi s-a strâns inima. Dar m-am gândit la fondul meu de pensie. La toate economiile, fiecare leu strâns cu greu. M-am dus la prietena mea Sorina, care era avocat.
— Dacă lichidez totul, putem face niște acte care să mă protejeze?
— Sigur, a zis ea. Vei deține 51% din firmă. Ea poate fi imaginea, dar tu rămâi stăpâna afacerii.
Raluca a semnat fără să clipească. Era entuziasmată. Visa deja la vitrine decorate și rochii elegante.
„Atelierul Ralucăi” s-a lansat cu fast. La început, veneam doar după program. Ea era imaginea: frumoasă, ambițioasă, carismatică. Eu eram în umbră, mulțumită că reușise.
Până într-o seară. Am venit mai devreme, cu o caserolă de ciorbă caldă. Ea vorbea cu o clientă:
— E incredibil ce-ai realizat! Cum ai reușit atât de repede?
— Totul e meritul meu, muncă și viziune. N-a fost nimeni care să-mi întindă o mână.
Am înghețat. Nici măcar o mențiune? Nici un cuvânt despre femeia care muncise trei joburi pentru ea?
Am plecat fără să intru. Și ceva s-a schimbat.
Apoi a apărut David. Un bărbat cu maniere impecabile, dar un ego uriaș. S-a infiltrat rapid în viața ei. Logodna am aflat-o de pe Facebook: o poză cu un inel cât o monedă. Nicio veste directă. Nicio invitație.
Două zile mai târziu, am primit din greșeală un mesaj cu o captură de ecran: „Mama ta nu poate sta la masă cu ai mei. Pune-o lângă personalul tehnic.” — semnat David.
În loc să protesteze, Raluca mi-a trimis un alt mesaj: „Mamă, poți contribui cu ceva? Florăria cere 6.000 de lei pentru crengi decorative…”
Atunci am verificat laptopul. Fișierul cu titlul „Plan FMA” (Femeia Mea Aportatoare) era despre mine. Detaliat, rece, cinic: cum să mă țină departe, cum să scoată bani de la mine fără implicare emoțională. Ultimul comentariu era de la David: „După nuntă, nu mai are ce căuta în viața noastră.”
Am sunat-o pe Sorina.
— Activează tot. Dar nu fac nimic încă. Doar pregătim scena.
Pe plajă, la nuntă, când David mi-a cerut cei 50.000 de euro, zâmbetul meu i-a dezarmat. I-am spus doar:
— Ați uitat un lucru…
Am plecat de lângă ei și m-am așezat pe o bancă. I-am scris Sorinei:
„Începe.”
Șapte minute mai târziu, invitații primeau notificări juridice. Coordonatoarea evenimentului împărțea plicuri. Părinții lui David erau primii care s-au ridicat, confuzi. Telefoanele sunau. Conturile firmei fuseseră înghețate. Contractele cu furnizorii — suspendate pentru audit.
Raluca a alergat spre mine, panicată:
— Mamă, ce-ai făcut?! Toată lumea vorbește despre atelier!
— Mi-am protejat partea din afacere. Tu ai uitat că sunt acționarul majoritar.
David a intervenit, nervos:
— Ne-ai ruinat!
— Eu doar v-am arătat cine sunt. Voi m-ați provocat.
— O să-ți dăm banii înapoi! Te rugăm!
— Nu mai e vorba de bani, Raluca. E vorba de respect. De adevăr. De mine.
— Ești mama mea…
— Atunci de ce m-ai șters din povestea ta?
Am plecat în liniște, lăsând în urmă haosul pe care l-au semănat singuri. Am mers desculță pe nisip, spre capătul plajei, unde mă aștepta Sorina. În acea zi, nu m-am răzbunat.
M-am eliberat.
Astăzi, trăiesc într-un orășel mic, într-o casă modestă, cu o prăvălie de artizanat pe care o administrez cu bucurie. Nu mai sunt doar „mama cuiva”. Sunt eu.
Și, pentru prima dată, nu mai trebuie să-mi cer scuze pentru asta.