Am doar o singură poză înrămată de la nunta mea. În ea suntem doar eu și soțul meu, Adrian, zâmbind în fața bisericii. Tot restul fotografiilor sunt ascunse într-un folder pe un stick USB, bine dosit într-un sertar pe care prefer să nu-l deschid niciodată.
Și nu, nu e pentru că ziua nunții mele n-a fost frumoasă. A fost. Rochia mea a fost perfectă, locația de vis, florile spectaculoase. Dar dacă ar fi să rescriu acel capitol, aș scoate complet un singur personaj: pe mama lui Adrian, Mirela — femeia care a decis, fără nicio urmă de rușine, să apară la nunta noastră într-o rochie albă, lungă, din dantelă, de parcă ea era mireasa.
N-a fost vorba de o confuzie. Nu era nici bej, nici ivoire, nici măcar crem. Era alb imaculat. Iar momentul ales pentru intrare? Exact când începea ceremonia. Nu ca să o întârzie, ci ca să atragă toate privirile.
Și a reușit. Am văzut cu coada ochiului cum oaspeții se holbau, murmurau, își scoteau telefoanele. Mirela pășea lent, zâmbind în stânga și-n dreapta, făcând din aleea bisericii propriul podium. Când s-a așezat în primul rând, nimeni n-a zis nimic. Nimeni n-a avut curajul. Nici măcar Adrian.
— „Nu-i da puterea,” mi-a șoptit el, încercând să-mi calmeze furia care creștea în mine ca un bulgăre de zăpadă.
A fost singurul lucru care m-a ajutat să nu-i spun ceva chiar acolo, în fața altarului. M-am adunat și am mers mai departe cu zâmbetul pe buze. Deși, în toate pozele în care ar fi trebuit să apar cu soțul meu, a apărut și ea – agățată de brațul lui, râzând ostentativ, ca și cum toată nunta era despre ea.
După eveniment, am plătit un editor foto să o elimine din acea singură poză pe care o ținem acum la vedere. Restul… în arhivă. Și am închis acel capitol cât am putut de bine.
Anii au trecut. Eu și Adrian ne-am mutat într-un alt oraș și ne-am văzut mai rar cu familia. Dar distanța a fost, sincer, un colac de salvare. Asta până când fratele lui Adrian, Alex, a anunțat că se însoară cu iubita lui, Laura – o fată dulce, calmă și mereu cu zâmbetul pe buze.
Am știut din secunda în care am auzit vestea că trebuie să o previn. Așa că într-un weekend, când am fost invitați la ei pentru degustarea tortului de nuntă, am tras-o ușor deoparte.
— „Sper să nu crezi că exagerez,” i-am spus, „dar… ai grijă cu Mirela. Dacă apare în alb, să nu te mire.”
Laura a râs, nepăsătoare.
— „Nu-ți face griji. Alex mi-a povestit ce s-a întâmplat la nunta voastră. Am vorbit deja cu Mirela. Mi-a promis că va purta ceva discret.”
Și-am sperat, din tot sufletul, că va fi așa.
Ziua nunții a fost splendidă — o ceremonie în grădină, totul decorat cu bun gust, atmosfera caldă și relaxată. Dar când Laura era pe cale să pășească spre altar, telefonul lui Adrian a sunat. Era mama lui. Blocată în trafic, zicea ea. Avea să ajungă cu întârziere.
Și chiar așa a fost. Dar ceea ce n-a spus în telefon era ce avea să poarte.
Când am auzit tocurile izbindu-se de pietriș și m-am întors, am simțit că-mi cade cerul în cap. Mirela purta ACEEAȘI rochie albă de dantelă de la nunta mea. Singura diferență era o eșarfă roșie legată în talie și un ruj carmin care făcea toată scena și mai absurdă.
— „Serios?” i-am șoptit lui Adrian. „E un vis urât care se repetă?”
— „Nu… e doar mama,” a oftat el, învins.
Toată lumea a remarcat-o. Laura, sărmana, s-a blocat când a văzut-o, iar reacția oaspeților a fost identică cu cea de la nunta mea: murmur, râsete stăpânite, ochi dați peste cap. Mirela și-a făcut din nou intrarea ca o divă.
Dar apoi a venit partea cu adevărat neașteptată.
În timpul ședinței foto, când fotograful i-a rugat pe toți să facă un pas în spate pentru o imagine doar cu mirii, Mirela a făcut un pas în față. A întins mâna spre Alex, pregătită să se așeze între el și Laura, ca într-un tablou de familie.
— „Nu, nu, nu dumneavoastră, doamnă,” a spus fotograful calm, dar clar. „Doar mirele și mireasa. Sau… sunteți cumva mireasa?”
Toată lumea a amuțit. Mirela a clipit de parcă tocmai fusese pălmuită.
— „Eu sunt mama mirelui!” a răspuns indignată.
— „Ah, scuzați-mă,” a spus fotograful, ridicând sprâncenele. „Doar că… rochia albă, apropierea de mire, toată ziua… a fost puțin greu de urmărit. Era confuz.”
Și atunci a început valul. Un chicotit, apoi încă unul, până când tot grupul râdea cu gura până la urechi. Mirela s-a înroșit până în vârful urechilor, dar nu s-a lăsat mai prejos:
— „Sunt mama lui! Port ce vreau! Dacă sunt cea mai frumoasă femeie aici, nu e vina mea!”
Dar vraja se spărsese. Oamenii schimbau priviri complice. Laura nu mai era paralizată – stătea demnă, zâmbind discret. Și Alex a făcut ceva ce n-o să uit niciodată: a trecut brațul în jurul soției lui, trăgând-o protector lângă el.
Mirela a amuțit. Apoi, rănită în orgoliu, și-a luat poșeta, a bombănit ceva despre „lipsă de respect” și „cum îndrăznește fiul meu să mă alunge” și a plecat. Da, chiar a plecat de la propria nuntă de familie pentru că n-a fost lăsată să fure atenția.
Fotograful s-a uitat după ea și a zâmbit larg.
— „Ei bine, asta nu mi s-a mai întâmplat până acum!”
Restul serii a decurs perfect. Niciun moment stricat, nicio dramă, doar iubire și voie bună. Iar când, peste câteva săptămâni, Laura m-a sunat să-mi arate pozele, era în culmea fericirii:
— „Sunt superbe! Nici n-aș fi putut spera la ceva mai bun!”
Cât despre Mirela? Ei bine… cred că ne întrebăm cu toții ce va purta la următoarea nuntă din familie. Eu una, aș paria din nou pe dantelă albă. Unii oameni, pur și simplu, nu învață niciodată.