Când am intrat pentru prima dată în viața lui Vlad, știam că vin din altă lume. Eu, Andreea – 24 de ani, crescută într-un apartament modest cu trei camere, într-o familie care se bucura de pâinea caldă de la colț și de filmele duminicale pe canapea. El, fiul unei familii de oameni cu vechime și influență în oraș, obișnuit cu vile impunătoare, mese cu șapte feluri de mâncare și vacanțe în locuri cu nume greu de pronunțat.
Ne-am cunoscut când am fost angajată ca economistă la firma tatălui lui. M-am chinuit mult să obțin acel post. Vlad era carismatic și direct, iar între noi a fost o conexiune imediată. Dar familia lui? O altă poveste…
Prima întâlnire cu ei a fost ca un test nedeclarat, iar eu am picat din prima. Mătușa lui, Rodica, m-a „complimentat” privind spre pantofii mei:
— Foarte simpatici! Seamănă cu o pereche pe care o aveam prin 2003.
Cumnata lui, Adina, a continuat:
— Vlad nu ne-a spus că iubește tradiționalul. Mă gândeam că va alege o femeie mai… elegantă.
Iar vărul lui, Alex, vizitând apartamentul meu din cartierul nostru simplu, a aruncat:
— Îmi amintește de garsoniera în care stătea menajera noastră. Foarte cozy!
Am zâmbit. Fals. Am înghițit. Am tăcut.
Dar nu s-au oprit. Din șoapte răutăcioase s-a trecut la atacuri mascate. Cu șase luni înainte de nuntă, Rodica m-a invitat la un local de lux. Ea în rochie de designer, eu în cea mai bună bluză pe care mi-o permiteam.
— Să fim sincere, Andreea, a spus, punând un plic gros pe masă. Nu ești potrivită pentru familia noastră. Uite, fă-ți un serviciu. Pleacă.
M-am uitat la ea. Am simțit cum îmi fierbe sângele, dar vocea mi-a fost calmă:
— Păstrează banii. O să ai nevoie de ei când îți vei cumpăra o oglindă și vei învăța ce înseamnă rușinea.
Credeam că după asta, vor da înapoi. Dar dimpotrivă. Au încercat să semene îndoială între mine și Vlad. Au răspândit zvonuri despre mine și un coleg de birou. O poză trunchiată, interpretată greșit, a fost trimisă lui Vlad.
Dar Vlad a râs și mi-a spus:
— Nu sunt prost. Știu cine ești.
Am sperat că îl avem pe el de partea noastră. Că va fi scutul meu.
Dar căsnicia noastră s-a transformat într-o scenă de teatru absurd. Orice făceam, orice spuneam – era analizat, criticat, luat în derâdere. La mesele în familie, tăceau când vorbeam, râdeau când greșeam, îmi comparau mâncarea cu conservele pentru pisici.
Vlad? Mă ținea de mână. Atât. Tăcea. Nu intervenea.
Momentul care a schimbat totul a fost aniversarea lui.
Tatăl lui, domnul Petrescu – singurul care m-a tratat mereu cu respect – mi-a cerut să mă ocup de petrecere. Am zis da. Am gătit, am curățat, am alergat zile întregi. Vlad promisese că mă ajută. Dar în ziua cu pricina? A dispărut. Nici urmă de decoruri, muzică, ajutor. Eu, în genunchi, spălând podeaua, când au sosit musafirii.
Rodica. Alex. Adina. Toți. Ca niște inspectori de la MasterChef veniți să mă distrugă.
— Ce e asta? a spus Rodica, privind în jur.
— Unde e șampania? a râs Alex.
— Eu zic să o punem pe lista neagră a organizatorilor de evenimente, a spus Adina.
Dar cel mai rău a fost când cineva – nici azi nu știu cine – a dat pe ascuns cuptorul la maximum. Mâncarea s-a ars. Toată. Iar Rodica chiar a aplaudat:
— Extraordinar! Ai reușit! Petrecerea deceniului!
Și Vlad? Tăcea. Se uita jenat… de mine.
Am fugit în dormitor. Plângeam în hohote. Simțeam că m-am pierdut. Dar atunci a venit tatăl lui Vlad. Domnul Petrescu a intrat încet, s-a așezat lângă mine și a spus cu blândețe:
— Nu-i lăsa să te frângă. Ei sunt mici. Tu ești mare. Iar Vlad… Vlad a greșit. Meriți mai mult.
Și atunci s-a aprins ceva în mine.
Am coborât, am oprit muzica și am vorbit. Nu urlând. Nu acuzând. Ci cu o liniște tăioasă:
— Gata. Ați terminat. Nu mai accept nicio insultă. Nu mai intrați în casa mea. Afară. Acum.
Apoi m-am întors spre Vlad:
— Tu mi-ai permis să sufăr. Ani de zile. Dacă nu ești cu mine azi, nu mai fi nici mâine. Eu am terminat.
Am plecat. Fără scandal. Fără țipete. Fără ușă trântită. Dar cu spatele drept și inima bătând pentru prima oară în libertate.
A doua zi, la birou, Rodica și Adina mă priveau ca pe o pradă căzută. Alex mi-a aruncat o ironie și a spus:
— Te-a chemat domnul Petrescu. Noroc…
Dar în sala de ședință, nu m-a așteptat o mustrare.
— Andreea, a zis domnul Petrescu. Te-am urmărit. Te-am respectat. Dar aseară… aseară mi-ai amintit de ce firma noastră are nevoie de tine.
Și a spus în fața tuturor:
— De azi, Andreea este șefa departamentului financiar.
Pauză. Tăcere. Fețe palide. Suflete zdrobite. Dar nu al meu.
Rodica a înțepenit. Adina s-a făcut mică. Alex nu mai zâmbea.
Iar Vlad? A încercat să mă caute. Să mă recâștige. Dar eu știam adevărul:
— Ai tăcut când trebuia să vorbești. Acum e prea târziu.
Am pierdut un soț, dar am câștigat ceva mai important: pe mine însămi.
Și n-am mai acceptat niciodată ca cineva să mă trateze mai prejos decât merit.