Eram pe fugă. Întârziam acasă și aveam de trecut pe la florărie să iau câte un buchet — unul pentru soția mea, care împlinea azi 40 de ani, și unul pentru fetița mea, care a obținut premiul I la un concurs de desen. Nu voiam nimic extravagant, doar flori frumoase, vii, colorate, care să le aducă un zâmbet.
Am intrat în florăria de la colțul pieței centrale, acel loc modest, dar cochet, unde mirosul de frezii și crizanteme te izbește încă de la ușă. Însă, în acea zi, imaginea care m-a întâmpinat m-a lăsat fără cuvinte.
Un bătrân, cu haina veche peticită și pantofii prăfuiți, stătea în fața tejghelei, ținând în mâini o crenguță anemică de mimoză, aproape uscată. O privea cu o blândețe care îți rupea sufletul. Vânzătoarea, o femeie tânără, cu telefonul în mână și o expresie plictisită pe chip, părea complet dezinteresată.
— Doar atât? a întrebat ea, vizibil iritată.
— Atât mi-am permis, a spus el cu o voce joasă, tremurată.
— Eh, bine, luați-o. E doi lei, nici nu mai contează…
A spus-o cu dispreț. Nu i-a învelit floarea, nu i-a zâmbit. Pur și simplu s-a întors cu spatele și a continuat să tasteze pe telefon. În timp ce bătrânul își căuta măruntul în buzunar, eu stăteam acolo, simțind cum mi se strânge inima și cum mi se urcă furia în piept.
M-am apropiat de tejghea.
— Tu măcar înțelegi ce tocmai ai făcut? am întrebat, privindu-o direct în ochi.
Femeia s-a întors brusc, surprinsă. Fața i s-a albit.
— Poftim?
— Îți dai seama cât de lipsită de respect ai fost? Omul ăsta a venit să cumpere o floare pentru soția lui. Nu merita tratat ca un nimeni.
— Eu… doar… Nu am vrut…
— Cât costă coșul ăsta cu flori? am întrebat, arătând spre un aranjament superb, plin de trandafiri, lalele și narcise.
— Aproape două sute de euro, a bâiguit ea.
Am scos portofelul, i-am întins banii și am luat coșul. Apoi m-am întors spre bătrân, care rămăsese nemișcat, cu crenguța de mimoză în mână.
— Poftiți. Acum aveți ce să-i duceți. Le meritați din plin.
L-a privit pe rând, pe mine, apoi florile. A întins mâinile tremurânde și a luat coșul, de parcă i-aș fi dat cel mai scump cadou din lume. Ochii i s-au umplut de lacrimi și un zâmbet timid i s-a ivit pe buze.
— Nu… nu știu ce să spun…
— N-aveți nimic de spus, bunicule. Haideți cu mine.
Am traversat strada și am intrat într-o cofetărie. Am ales cel mai frumos tort cu ciocolată și o sticlă de vin roșu, sec. Când am plătit, bătrânul își ținea buchetul strâns la piept, ca pe o comoară. Oamenii din jur se uitau, dar nimeni nu spunea nimic. Simțeau, probabil, ce simțeam și eu: că în fața noastră se petrecea ceva prea rar — un gest sincer, o clipă de umanitate.
— Suntem împreună de patruzeci și cinci de ani, mi-a spus el în timp ce ieșeam din cofetărie. Ea… e bolnavă. Nu se mai poate ridica din pat. Dar astăzi e ziua ei. Și n-aș fi putut să mă întorc la ea fără o floare…
A lăsat capul jos. Vocea îi tremura.
— Eu am bani, am spus, punând mâna pe umărul lui. Dar dumneavoastră aveți ceva mai valoros — o iubire care a rezistat aproape o viață. Mergeți acasă și bucurați-i sufletul.
S-a uitat la mine, iar lacrimile lui au spus mai mult decât o mie de cuvinte. Și-a îndreptat umerii, a strâns mai tare florile și tortul, și a pornit încet spre casă, cu pași mici, dar hotărâți.
Am rămas pe trotuar, privind în urma lui. Nu l-am mai văzut niciodată, dar mi-a rămas în minte. Nu chipul lui, nu hainele uzate, ci gestul acela simplu — de a dărui din puținul lui, din iubire. Iar mie, în toată acea zi obișnuită, mi-a reamintit ceva ce uitasem: că dragostea adevărată nu se măsoară în bani, ci în intenții, în sacrificii tăcute, în lacrimi vărsate pe obrajii celor care iubesc până la capăt.