Spuneam mereu că-l cunosc pe Rareș mai bine decât pe oricine. După opt ani de căsnicie, ajungi să știi cum își bea cafeaua, când minte că n-are chef de vorbă și ce înseamnă fiecare rid de pe fruntea lui. Asta credeam… până în ziua în care o femeie necunoscută, cu halat de spital și cafea în mână, a schimbat totul în parcarea unui supermarket.
Era o după-amiază liniștită de vineri, iar noi tocmai ieșisem din Hypermarket Titan. Rareș, de obicei reținut și mereu cu gândurile aiurea, fredona o melodie pe care nu o recunoșteam. Încărcam împreună cumpărăturile în portbagaj – banalități: lapte, ouă, mere – dar pentru mine, acele gesturi mici erau esențiale. Așa se simțea intimitatea noastră: simplă, liniștită, familiară.
„Ești cam vesel azi,” i-am spus zâmbind, lovindu-l ușor cu umărul.
„Poate pentru că mă simt norocos,” mi-a răspuns el, cu acel zâmbet stângaci care, acum ani, m-a cucerit în amfiteatrul facultății.
Pentru o clipă, am crezut că totul se îndreaptă. După luni întregi în care venise târziu acasă, în care dormise cu spatele la mine și nu mai purtasem nicio conversație reală, simțeam o rază de speranță. Poate că treceam peste perioada grea. Poate că mai aveam o șansă.
Dar atunci a apărut ea.
O femeie trecută de șaizeci de ani, în halat medical albastru, se apropia cu pași grăbiți, sorbind dintr-un pahar de cafea. A încetinit brusc când l-a văzut pe Rareș. Și, brusc, s-a luminat la față.
— Ei bine, dacă nu e tăticul cel proaspăt!
M-am oprit. La fel și Rareș. Fredonatul i s-a tăiat, iar brațul i s-a înțepenit.
— Ce mai faci, dragă? a continuat femeia, complet inconștientă de bomba pe care tocmai o detonase. Nașterea aia… Doamne, n-am mai văzut așa ceva în 20 de ani! Optsprezece ore! Cum se simt bebelușul și… soția?
L-am privit pe Rareș. Fața i se golise de culoare.
— Cred că… mă confundați, doamnă.
— Serios? Parcă aș fi jurat… Ei, scuze. Semănați foarte bine cu cineva, a rostit ea, părând stânjenită, și s-a îndepărtat.
Rareș s-a bâlbâit cu cheile, le-a scăpat, și abia după două încercări a deschis ușa. Când ne-am urcat în mașină, i-am spus:
— A fost… ciudat.
— Probabil m-a confundat cu altcineva.
Dar nu se uita la mine. Se juca nervos cu inelul de pe deget.
Noaptea, Rareș dormea dus, sforăind ușor. Eu mă uitam în tavan și repetam în gând: „Eu sunt soția lui. Eu. Și nu avem niciun copil.” Dar acea femeie părea atât de sigură. Ceva nu se lega.
La 1:00 eram convinsă că exagerez. La 2:17 am coborât după apă și i-am observat locul din pat gol. M-am uitat în baie — nimic. Am urmat vocea lui până în birou.
— A crezut tot, îi spunea Rareș cuiva la telefon. A înghițit faza cu „persoana greșită” ca pe apă.
Am înghețat.
— Mai am nevoie de puțin timp, continua el. Olive nu știe nimic.
Vorbea despre mine. Fără urmă de remușcare. Fără ezitare.
Am simțit că mi se taie genunchii. M-am așezat pe podea, sprijinită de perete, iar inima îmi bătea ca o alarmă.
Și apoi gândul a venit, ca o săgeată: Mia.
Cea mai bună prietenă a mea.
Locuia la două străzi distanță. Avusese un copil cu trei săptămâni în urmă. O fetiță pe care o numise Ana. Tatăl copilului? Un bărbat „misterios”, cunoscut online. Niciodată disponibil pentru întâlniri.
Dar data estimată a nașterii? Exact când Rareș începuse să lucreze „până târziu”.
Nu. Imposibil. Nu Mia. Ea îmi cunoștea toate secretele. Mi-a ținut trena la nuntă. A fost în casa noastră de zeci de ori.
Dimineața următoare, m-am dus înapoi la supermarket. Nu știam ce speram. Că o voi întâlni din nou pe Sheila? Că-mi va spune că a greșit?
Dar, cumva, am găsit-o. La ghișeul de informații.
— Scuzați-mă… sunteți asistenta de ieri? Sheila?
— Oh! Tu ești fata cu bărbatul înalt. Ce coincidență! Dragă, credeam că el e partenerul mamei — a fost extraordinar în sala de naștere!
— Îți amintești cum o chema pe mamă? am întrebat, aproape șoptind.
— Nu pot spune asta, din motive de confidențialitate. Dar… a fost trecut ca partener de naștere. Oficial.
Partener. Nu un simplu vizitator. Nu un prieten. Ci tată sau soț.
Am mulțumit și am ieșit. Mâinile îmi tremurau. În parcare, m-am uitat la contactele din telefon. Numele Miei era acolo, în capul listei.
Am format. A răspuns la al doilea apel.
— Of, Olive! Ce surpriză! Ce faci?
— Trebuie să-mi răspunzi sincer. Sheila. Asistenta. A spus că Rareș a fost partenerul tău de naștere.
Tăcere.
— Mia. A spus că el era acolo… că a stat lângă tine optsprezece ore. E copilul lui?
— …Da. Da, este, a spus ea în cele din urmă.
M-am prăbușit în scaun. Nu știu ce m-a durut mai tare — trădarea lui sau faptul că venea de la ea.
— De cât timp? am întrebat.
— Doi ani… Dar Rareș mi-a spus că voi doi sunteți împreună doar de fațadă. Că nu-l mai iubești. Că doar reputația îl ține în relație.
— Minciuni, am șoptit.
— Ne iubim, Olive… Așa s-a întâmplat.
Am închis.
Am ajuns acasă și mi-am făcut bagajul. N-am luat mult. Doar cât să pot pleca.
Pe masa din bucătărie, am lăsat un bilețel: „Știu adevărul.”
Am plecat la sora mea, într-un orășel din nord. M-a primit fără întrebări.
Divorțul a fost un spectacol public. Toată lumea voia să știe detalii. Dar eu n-am mai dat explicații nimănui.
Rareș a încercat să pară victima, dar n-am mai ascultat.
— Când aveai de gând să-mi spui? i-am întrebat la o ultimă întâlnire.
N-a avut niciun răspuns.
Trei luni mai târziu, am revenit la același supermarket. M-am simțit ciudat. În același loc, dar o altă femeie. Mai sigură pe ea. Mai liniștită. Mai liberă.
Am văzut-o din nou pe Sheila. S-a apropiat, zâmbitoare.
— Îmi pare rău dacă ți-am provocat probleme…
— Nu ai provocat nimic, i-am răspuns. Ai scos la lumină ceea ce era deja acolo. Și îți mulțumesc.
A zâmbit cu ușurare. Iar eu am plecat simțindu-mă ușoară.
Adevărul… doare. Dar curăță. Și, la final, te eliberează.