Pentru a marca doi ani de căsnicie, am vrut ceva deosebit. Nu doar o ieșire banală la restaurant, ci o seară care să ne amintească de ce am ales să fim împreună. După multe căutări, am ales La Féline — un restaurant deschis recent într-un conac restaurat, cu vitralii elegante, pereți decorați cu stucaturi și candelabre care păreau desprinse dintr-un vis. Totul părea perfect.
Când i-am arătat pozele, Tom a strâmbat imediat din nas.
— Serios? Atâta zarvă pentru o aniversare? E doar o cină… tot decorul ăsta arată a kitsch scump, nimic mai mult.
Am încercat să-l conving. Îmi doream sărbătoare, lumină, viață. După accidentul prin care trecusem cu șase luni în urmă, când am stat săptămâni întregi pe un pat de spital între viață și moarte, voiam să simt că trăiesc din nou. Așa că am organizat totul până la cel mai mic detaliu: șaizeci de invitați, muzică live, un prezentator care să anime seara și cadouri simbolice pentru fiecare oaspete.
În ziua evenimentului, stăteam în spatele sălii, privind cum ultimele detalii se așezau la locul lor. Rochia mea de culoarea prunei închise cădea impecabil pe trup, iar părul îmi fusese prins elegant, discret. Tom, în schimb, era absent, privind strada de la fereastră ca și cum spera să fie oriunde altundeva.
— La ce te gândești? — l-am întrebat ușor, apropiindu-mă de el.
— La nimic… Doar că toate astea mi se par prea mult. Te prefaci că suntem fericiți, dar eu nu simt nimic.
Am închis ochii o secundă. Nu era prima dată când spunea ceva dur. Dar speram, măcar azi, să se abțină. Invitații au început să sosească. Părinții mei au fost primii — mama, radiantă, m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi.
— Lili, îți mulțumesc că ești bine. Ai trecut prin iad și ai revenit. Te iubim.
Am zâmbit. Nu voiam lacrimi în seara asta. Apoi, colegi, prieteni, rude, toți au venit cu flori, urări și bucurie. Doar Tom continua să stea retras, cu un pahar de whisky în mână — băutură pe care în mod normal o ocolea.
La un moment dat, Marta, contabila firmei noastre, s-a apropiat de mine.
— Arăți minunat, Lili… Ești alt om.
Vocea îi era ușor tremurată. Ceva în privirea ei m-a înțepat. Am ignorat senzația. Petrecerea începuse: muzică, râsete, dans. Dar Tom se ținea la distanță, mereu retras, mereu cu privirea în gol. Mai grav, părea că o urmărește pe Marta. Iar ea… părea că știe.
Am încercat să-l aduc pe ringul de dans.
— Măcar un dans, Tom. E ziua noastră.
— Nu. Nu acum. Mă doare capul.
— Ești distant de când am ajuns.
— Nu inventa, Lili. Sunt doar obosit.
Apoi a dispărut pe hol. L-am văzut cum pleacă și, câteva minute mai târziu, Marta i-a urmat pașii. Mi-a înghețat sângele. Am așteptat puțin și i-am urmărit. I-am găsit discutând în șoaptă. S-au oprit brusc când m-au văzut.
— Ce se petrece aici? — am întrebat, calmă.
— Doar niște chestiuni de serviciu… — a încercat Marta să zâmbească.
— În seara aniversării noastre?
Tom a mormăit printre dinți:
— Lili, lasă-ne.
Am simțit că nu mai pot. Am revenit în sală, dar nu mai puteam zâmbi. Tata tocmai ținea un toast. Marta părea gata să scape paharul din mână. Am încercat din nou:
— Tom, te rog, spune-mi ce e. Ce ți se întâmplă?
— Nu vreau să vorbesc. Termină.
— Dar eu am nevoie să înțeleg.
Atunci, în mijlocul muzicii și râsetelor, el s-a întors brusc și a strigat:
— Mă dezgusti din prima noapte! Ești respingătoare! Lasă-mă în pace!
Ca un cuțit în piept. Sala a tăcut. Muzica s-a oprit. Invitații au încremenit. Marta s-a întors cu spatele. Mama își ducea mâna la gură. Tata privea fix, ca și cum n-ar fi înțeles.
Eu stăteam în mijloc, cu ochii larg deschiși și pulsul sărindu-mi în gât. În minte îmi răsuna aceeași frază: „mă dezgusti…”
Am făcut un pas înapoi, apoi altul. Am ieșit pe hol, încercând să trag aer în piept. Tom m-a urmat.
— Lili, stai…
— De ce, Tom?
— Pentru că nu mai pot. N-am simțit niciodată ceva real. După accident… nu mai știam cum să ies din relația asta fără să par un monstru. Dar azi… când am văzut toată această mascaradă… am clacat. Îmi pare rău că te-am umilit. Dar nu regret ce simt. A fost o greșeală.
— Și Marta?
Tăcere.
— Puteai să pleci. Să-mi spui. Dar ai ales să mă distrugi în fața tuturor. Felicitări, ai reușit.
M-am întors și am intrat din nou în sală. Oamenii murmurau, unii plecau deja. M-am urcat pe scenă. Nu mai aveam nevoie de microfon.
— Dragi prieteni… vă mulțumesc că ați venit. Îmi pare rău pentru ce ați asistat. Nu așa trebuia să fie. Dar… e ok. Pentru că, vedeți, azi nu e despre el. E despre mine. Eu trăiesc. Am fost la un pas de moarte, iar azi, sunt în viață. Cu pantofii mei preferați în picioare. Cu inima întreagă. Azi, am ales să spun: nu mă mai las doborâtă.
Sala a izbucnit în aplauze. Unii s-au ridicat în picioare. Prietena mea cea mai bună, Sofia, m-a tras de mână pe ringul de dans.
Am băut un pahar de șampanie. Am zâmbit. Am dansat.
Două zile mai târziu, Tom mi-a scris: „Îmi pare rău. Putem vorbi?”
N-am răspuns. Am împachetat, am lăsat verigheta pe pat și o fotografie cu noi doi, pe spatele căreia am scris: „Mulțumesc pentru lecție.”
Am plecat într-un oraș de coastă. Acolo unde valurile sunt neliniștite, dar adevărate. Unde nu e nevoie de mască. Am închiriat un apartament cu ferestre largi, de unde privesc marea în fiecare dimineață.
Încă mă doare. Încă visez acea seară. Dar mă trezesc și îmi reamintesc: nu sunt ceea ce am pierdut. Sunt ceea ce am ales să fiu.
Și am ales să trăiesc.