Dacă cineva mi-ar fi spus, cu zece ani în urmă, că bărbatul cu care împărțeam casa, copiii și viitorul avea un plan ascuns, poate că nu l-aș fi crezut. Dar acum știu că unele lecții vin doar cu prețul încrederii trădate.
Mă numesc Laura și am 37 de ani. Acum privesc înapoi și înțeleg că, în tot timpul acela, eram doar o piesă într-un joc condus de soțul meu, Radu, și de mama lui, Elena. Credeau că mă pot manipula, că tăcerea mea însemna slăbiciune. Dar n-au anticipat un lucru: că voi învăța, că mă voi ridica și că, într-o zi, totul se va întoarce împotriva lor.
Când eu și Radu am cumpărat prima noastră casă, era visul nostru devenit realitate. Trei camere, o curte mică, într-un cartier liniștit, perfect pentru copiii noștri. Ipoteca era mare, dar făceam față. El lucra full-time, eu lucram part-time și aveam grijă de copii. Eram o echipă — așa credeam.
Îmi amintesc ziua în care am primit cheile. „În sfârșit e a noastră”, am spus cu lacrimi în ochi, privind pereții goi, dar promițători. El m-a luat în brațe, dar simțeam o ezitare în gestul lui. N-am dat importanță. Eram prea fericită.
Anii au trecut. Am zugrăvit, am plantat trandafiri în grădină, am făcut din casa noastră un cămin. Dar treptat, Radu s-a schimbat. A început să vorbească despre bani. Despre cum el „ține casa” și eu „doar cresc copiii”. Apoi a apărut și Elena, mama lui. Cu observații răutăcioase și remarci mascate în zâmbete ironice.
— Vai, Laura, pe vremea mea femeile munceau, nu stăteau acasă frecând podele. Ce norocoasă ești că-l ai pe Radu…
Într-o seară, după o altă „vizită” a Elenei în care mi-a criticat mâncarea, hainele și deciziile legate de copii, l-am întrebat pe Radu de ce o lasă să mă trateze așa.
— E mama mea, Laura. Așa e ea, mai directă. Nu o mai lua personal.
Așa că am tăcut. Ani la rând. M-am ocupat de copii, de casă, de economii. Am fost fidelă și răbdătoare. Până într-o seară, la o cină organizată la noi, în prezența tuturor.
Elena, savurând vinul și simțindu-se stăpână pe situație, a scăpat o replică care a înghețat totul:
— Laura, nu uita că stai într-o casă care e, tehnic, a mea. Fără mine, n-ai fi avut un acoperiș deasupra capului.
Am rămas înlemnită. Am întors privirea spre Radu. El privea în farfurie, prefăcându-se că nu aude.
— Ce ai spus? — am întrebat cu vocea tremurândă.
— Radu a trecut casa pe numele meu, draga mea. A considerat că e mai sigur așa. Și eu i-am dat dreptate. E normal să-ți protejezi bunurile, mai ales când partenerul nu contribuie prea mult, nu?
M-am ridicat încet de la masă. Mă uitam la soțul meu, așteptând să nege. Să spună că e o neînțelegere.
— E adevărat? — l-am întrebat.
— E doar o formalitate. N-are importanță cine figurează pe acte…
— Nu are importanță?! Casa asta a fost visul nostru, Radu! Am renunțat la carieră pentru familie. Tu știi ce înseamnă asta?
— Nu dramatiza, Laura. Ai fost mereu sensibilă…
A fost clipa în care totul s-a rupt în mine. În noaptea aceea, am înțeles că trebuie să mă pregătesc. Nu să plec atunci. Dar să am un plan. Așa am început.
Am vorbit cu mama mea. Am găsit un apartament modest, pe care l-am trecut pe numele ei. Am strâns fiecare leu. Ani la rând. Niciodată n-am dat de bănuit. Îmi jucam rolul, dar nu mai eram acea femeie naivă de altădată.
Zece ani mai târziu, după ce Radu a făcut ultima plată la bancă și s-a lăudat tuturor că „în sfârșit casa e a noastră”, a primit un telefon. Era vineri seară.
— Mamă? — a răspuns, punând telefonul pe difuzor.
— Radu, trebuie să te muți. Am trecut casa pe numele surorii tale. Are 18 ani și are nevoie de un loc.
Radu a încremenit.
— Cum adică să mă mut?! Am plătit tot!
— A fost pe numele meu. Nu? Deci e casa mea. Și fac ce vreau cu ea. Ai două zile.
Telefonul s-a închis. Radu s-a uitat la mine, năuc.
— Laura… ce facem? Unde mergem?
Am zâmbit calm. Era momentul meu.
— Eu și copiii avem deja unde merge. Eu m-am pregătit. Tu ai ales-o pe mama ta în locul nostru, acum vezi ce ai ales.
— Ai planificat asta?
— Da. Din ziua în care ai trecut casa pe numele Elenei. Diferența dintre mama mea și a ta? A mea m-a protejat.
A doua zi, am înaintat divorțul. N-a mai fost cale de întoarcere. Copiii și cu mine ne-am mutat în apartamentul nostru. Modest, dar al nostru. Și pentru prima dată, simțeam că trăiesc.
Într-o seară, băiatul meu, Andrei, m-a întrebat:
— Mami, acum ești fericită?
L-am strâns în brațe și i-am spus:
— Sunt mai mult decât fericită. Sunt liberă.
Cât despre Radu? S-a mutat înapoi la mama lui. Din ce am auzit, nu mai e atât de încântat de „siguranța” de altădată. Uneori, când karma vine, nu doar că bate la ușă. Intră cu tot cu ușă.