Nu știu dacă a fost o prostie sau o dovadă de încăpățânare, dar îmi jurasem că într-o zi voi avea casa mea. Una adevărată. Nu o garsonieră înghesuită sau o chirie care îți golește buzunarul lună de lună. O casă cu grădină, cu spațiu pentru copii și o bucătărie luminoasă, în care să pot respira.
Ani întregi am muncit fără oprire. Schimburi duble. Weekenduri sacrificate. Vacanțe ratate. Fiecare bănuț pus deoparte era o cărămidă imaginară în casa visurilor mele.
Soțul meu, Doru, spunea că mă susține. Asta însemna, în traducere liberă, că stătea acasă, butona consola și mai arunca, din când în când, câte o replică vag încurajatoare: „O să reușim, iubito.”
Numai că „reușim” era mult spus. Eu munceam, el se juca. Eu plăteam facturi, el comanda pizza. Eu plângeam de epuizare, el dormea cu căștile în urechi.
Am fost prea obosită ca să mă mai cert, prea speriată că, dacă plec, visul meu va rămâne neterminat.
Dar într-o zi am reușit. Cu mâinile tremurând, am semnat actele și am primit cheile. O casă mică, dar perfectă pentru noi. Trei camere, grădină cu pomi fructiferi, o bucătărie cum doar pe Pinterest mai văzusem. Mi-a dat lacrimile.
Doru? A dat din umeri.
— Faină. Ai făcut și ceva de mâncare?
Am râs. Proastă reacție. Ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă, dar eram prea fericită să-l mai aud.
Am organizat o mică petrecere de casă nouă. Pregătisem gustări, îmi cumpărasem o rochie nouă, copiii erau spălați, pieptănați și veseli. Când am auzit soneria, am crezut că e cineva dintre prieteni.
Dar în ușă erau… părinții lui Doru. Cu valize. Fără invitație. Fără explicații.
— Ei, în sfârșit! — a exclamat soacra mea, Valeria, pășind cu pantofii murdari pe podeaua proaspăt spălată. — Credeam că n-o mai scoți la capăt cu banii ăia puțini ai tăi.
M-am blocat.
— Bună ziua… Nu știam că veniți.
— Păi cum adică? — a replicat socrul, Costică. — Doru ne-a spus că ne mutăm la voi. Că e tradiția în familia noastră. Fiul cel mic are grijă de părinți. Așa se face. Nu?
Am clipit des, ca și cum poate n-aș fi auzit bine. Dar era real. Foarte real.
Valeria deja deschidea dulapurile, cerceta mobila și bombănea:
— Va trebui să schimbăm perdelele. Și patul ăsta din dormitorul matrimonial e cam tare. Ne strică spatele.
Am întors privirea spre Doru. A dat din umeri, ca și cum nu era mare lucru.
— Asta e regula, iubito. Stai liniștită, ne acomodăm repede.
Și atunci am simțit cum mi se clatină lumea sub picioare. Casa pentru care am muncit din greu devenise, dintr-o dată, un fel de hotel pentru rudele lui leneșe.
Dar n-am făcut scandal. N-am trântit uși. N-am țipat.
Am zâmbit.
În noaptea aceea, m-am prefăcut că dorm, în timp ce în minte îmi făceam planul. Eram calmă, calculată și… gata.
A doua zi dimineață, l-am sunat pe un lăcătuș și l-am rugat să-mi schimbe toate încuietorile. Până la prânz, casa era din nou a mea. Doar a mea.
Apoi am sunat la un cabinet de avocatură. N-aveam să las lucrurile așa. Doru nu era decât o povară. Și o povară se înlătură.
În timp ce el încă dormea, i-am făcut bagajele. Inclusiv consola, cablurile și colecția de jocuri video. Le-am pus frumos în garaj.
Când s-a trezit și m-a văzut cu valizele, a bombănit:
— Ce-i asta? Plecăm undeva?
— Nu, Doru. Tu pleci. Definitiv.
A râs, neîncrezător, dar râsul i-a pierit când a văzut că încuietorile nu mai funcționează pentru cheile lui. Când a sunat la ușă, eu eram deja plecată, la serbarea copilului nostru.
Telefonul a început să vibreze. Prima dată Doru. Apoi Valeria. Apoi Costică. Am ieșit din sală, am răspuns calm și am spus, cu o voce dulce:
— Bună, ce faceți?
— Ce naiba ai făcut?! — a urlat Valeria. — Ne-ai dat afară! Și Doru! Nu putem intra!
— Ah, da, e normal. Nu mai locuiți aici. Și el nici atât.
— Nu ai dreptul! — a tunat Costică.
— Greșit. Am toate drepturile. E casa mea. Achiziționată pe numele meu. Plătită din munca mea. Iar voi sunteți niște oaspeți nepoftiți.
Doru a încercat să-și joace ultima carte:
— Hai, iubito… Putem rezolva. Suntem o familie.
— Corect. Tocmai de-aia divorțez. Pentru că o familie nu stă pe spatele unuia singur și nu ia de bun tot ce nu le aparține.
Am închis. I-am blocat. Pe toți. Și pe verișori, și pe prieteni, și pe nepoți. Am șters și mailul lui Doru cu subiectul „Hai să fim civilizați”.
Nu. Am fost prea civilizată până acum.
În seara aceea, în patul meu, în casa mea, mi-am dat seama câtă liniște poate aduce o decizie corectă. Nu mai eram „nevasta lui Doru”. Eram eu. Doar eu. Și era de ajuns.