Mă numesc Hanna și am 19 ani. Când aveam doar cinci sau șase ani, am înțeles pentru prima dată că tatăl meu nu mă iubea. Țin minte clar ziua aceea — eram în sufragerie, cu o acadea care-mi picura pe mână, și priveam fotografiile de familie de pe șemineu. Pe unele eram eu, bebeluș, în brațele lui. Dar în ochii lui nu era nici dragoste, nici mândrie. Doar un gol apăsător. Ca și cum mă vedea ca pe o eroare pe care n-o putea anula.
Sunt cea mai mare dintre patru surori. După mine au venit Rachel, Lily și Ava. Patru fete. Pentru tata, asta era un blestem.
Voia un băiat. Spunea asta mereu. Nu în fața noastră, dar era evident din tot ce nu spunea și nu făcea: niciun „Bravo!”, nicio îmbrățișare, niciun „Te iubesc”. Doar o tăcere care atârna între noi ca o sentință.
De fiecare dată când mama năștea o altă fată, el devenea și mai închis, mai amar, mai distant. După Ava, atmosfera în casă devenise irespirabilă.
Apoi a luat o decizie. Ne-a „trimis” pe rând să locuim cu bunica Louise. Nu era o vacanță, era o exilare. Eu am plecat prima, înainte să împlinesc un an. Apoi, rând pe rând, și surorile mele. Ne lăsa la poarta bunicii cu o geantă și fără nicio explicație.
Bunica ne-a primit fără să crâcnească. Nu pentru că era de acord, ci pentru că se temea că dacă l-ar contrazice, el ne-ar rupe orice legătură cu ea. „Am sperat mereu că își va reveni”, mi-a mărturisit odată, mângâind o pătură veche a Avei.
Mama? Ea nu a zis nimic. Nu a luptat. Se căsătorise tânără, renunțase la tot pentru tata. A devenit o femeie care spunea „Da” la orice. Poate că nici ea nu era pregătită să fie mamă, și poate că, într-un fel tăcut și dureros, ne învinovățea pentru viața ei netrăită.
Noi am crescut cu bunica, într-o casă mică, dar caldă. Cu povești înainte de somn, prăjituri făcute în zilele ploioase și îmbrățișări fără motiv. Ea era tot ce nu fusese niciodată tata.
De la părinți, primeam doar o felicitare de ziua noastră — goală pe interior, semnată cu un formal „Cu drag, mama și tata.” Le păstram sub pernă, prefăcându-mă că poate fusese o greșeală de tipar.
Până într-o zi.
Aveam nouă ani. Bunica era în bucătărie când a sunat telefonul. I-am văzut cum i se încordează spatele și mi-a spus să merg în sufragerie cu surorile. Dar nu am ascultat. Am stat lângă ușă și am tras cu urechea.
„E băiat!” am auzit-o pe mama. „L-am numit Benjamin!”
Și apoi… râsul tatălui meu. Nu îl mai auzisem râzând așa niciodată.
La o săptămână după acel apel, au venit în vizită — pentru prima oară în ani. Dar nu pentru noi. Au venit cu Benjamin, micul prinț în haine de firmă, cu jucării de argint gravate cu numele lui. L-au ținut în brațe și au zâmbit ca niște părinți împliniți. Pe noi nici măcar nu ne-au privit.
După vizita aceea, au dispărut iarăși. Benjamin era universul lor. Noi nu mai existam.
Anii au trecut. Credeam că asta fusese tot. Apoi, când aveam 17 ani, ceva s-a schimbat.
Un avocat a apărut într-o dimineață la casa bunicii. Căuta rudele lui Henry, fostul soț al bunicii — bunicul nostru pe care nu-l cunoscuserăm niciodată. Plecase cu zeci de ani în urmă. Bunica ne spusese mereu că nu era un om rău, doar un om speriat.
Se pare că Henry reușise în viață: firme, proprietăți, bani. Iar acum era bolnav. Foarte bolnav. Și voia ca averea să fie împărțită între nepoții lui. Bunica i-a spus numele noastre fără să clipească.
Dar tata a aflat.
Scurmând prin corespondența bunicii, a descoperit scrisoarea avocatului. Când a văzut cuvântul „moștenire”, a știut că e rost de bani.
A apărut într-o zi la poarta noastră cu mama, cu Benjamin și o dubiță de mutat.
„Ne-am gândit să ne reconectăm,” a spus el fals, zâmbind larg.
Ne-au luat înapoi în acea seară. Bunica nu a avut ce face. Legal, nu avea tutelă. Sperase mereu că părinții noștri se vor întoarce din iubire. Dar se întorseseră din interes.
Am ajuns într-o casă care nu mai era a noastră. Camera mea era acum regatul Lego al lui Benjamin. Noi dormeam pe canapele și saltele. Mama ne trata ca pe niște străine, tata dădea ordine, iar Benjamin… Benjamin ne spunea „fetele-servitoare”.
După trei săptămâni, am spus stop. Mi-am făcut bagajul și am plecat, pe jos, spre casa unei persoane pe care nu o cunoșteam, dar în care speram: Henry.
Când a deschis ușa, m-a recunoscut imediat. „Tu ești Hanna,” a spus cu voce stinsă. M-a invitat înăuntru, și acolo, în liniștea casei lui, i-am spus tot.
Când am rostit cuvintele Avei — „fata de rezervă” — Henry a oftat adânc și a lăcrimat.
„Am fugit toată viața. Dar nu o să mai fug de voi,” mi-a spus.
A doua zi a sunat-o pe bunica. „Hai să reparăm ce mai poate fi reparat.”
Și a făcut-o.
Avocatul lui a fost chiar nepoata lui, Erica, o femeie puternică și hotărâtă. Și ironia sorții: tata o hărțuise în liceu. Acum se întorcea roata.
A început procesul pentru custodie, bazat pe abandon și neglijență. Am adus dovezi, fotografii, documente, mărturii. Erica a găsit și un mesaj în care tata ne numea „balast inutil”. Procesul a durat luni.
În final, judecătorul a decis: custodia noastră revine bunicii. Oficial, pentru totdeauna.
Henry și-a revizuit testamentul. Totul — absolut totul — a mers către noi, fetele.
Tata a făcut o criză. A urlat la telefon, a scris mesaje amenințătoare, apoi… nimic. Mama s-a retras în tăcere, poate ușurată că totul s-a încheiat. Iar Benjamin… a rămas singur în palatul lui de plastic.
Noi ne-am întors acasă. Adevărata noastră casă. Cu bunica. Și cu Henry, care și-a petrecut ultimii ani recâștigând ce pierduse.
A învățat-o pe Lily să pescuiască, a construit o căsuță de păsări cu Rachel, a citit istorie cu Ava, iar mie mi-a cumpărat primul aparat foto.
Când s-a stins, eram toți acolo. Mi-a strâns mâna și mi-a spus: „Poate că am greșit totul la început. Dar mă bucur că am făcut ceva bun la final.”
Și da, așa a fost. A făcut ceva cu adevărat bun. Ne-a salvat.