Sarcina mea n-a fost nici pe departe așa cum mi-o imaginam. Nu pentru că aveam grețuri sau pofte ciudate, ci pentru că fiecare pas era urmărit cu ochi critici de soacra mea, Mariana.
Eu și Andrei, soțul meu, eram în culmea fericirii. Urma să devenim părinți pentru prima dată. El era atent, cald, îmi aducea mereu ce aveam poftă și îmi mângâia burtica în fiecare seară. Mă simțeam iubită. Dar cu Mariana… era altă poveste.
De când a aflat că sunt însărcinată, parcă a decis că e datoria ei să preia comanda. A apărut cu perii de vopsit și a făcut camera bebelușului albastră fără să mă întrebe. A adus cu ea tot felul de buruieni ciudate din piață, pe care le aprindea prin casă, convinsă că mirosul acela înțepător va „asigura” venirea pe lume a unui băiat. Și, în fiecare joi, la ora fixă, mă suna să-mi amintească să-mi masez burta „în sensul corect al energiei masculine”.
— Să fie băiat, că altfel nu știu ce o să fac, spunea mereu cu un aer aproape tragic.
Când i-am spus că n-are importanță ce va fi, câtă vreme copilul e sănătos, mi-a replicat:
— Fetele sunt slabe. Familia noastră are doar băieți. Așa e tradiția.
Am tăcut. De dragul lui Andrei, de dragul păcii.
La ecografia de 20 de săptămâni, medicul a spus că e băiat. Nici nu apucase să termine fraza că Mariana a început să țopăie ca o adolescentă.
— Știam eu! Așa se simt loviturile unui băiat adevărat!
Și brusc, casa s-a mai liniștit. Până în ziua în care Andrei a fost nevoit să plece două zile din oraș, fix cu o săptămână înainte de termen. M-a sărutat și mi-a spus:
— Nu naște fără mine, da? Promite.
Am zâmbit. Dar bebelușii nu țin cont de promisiuni.
În aceeași noapte, au început contracțiile. Am încercat să-l sun pe Andrei — fără semnal. L-am sunat pe cine nu voiam: pe Mariana.
A apărut în mai puțin de o jumătate de oră, ca o alarmă de incendiu ambulantă. Nu m-a lăsat nici să-mi trag sufletul și deja făcea apeluri către toate rudele:
— Mergem la maternitate! Vine moștenitorul!
Nașterea a fost grea, dureroasă, epuizantă. Dar la final, am auzit cel mai frumos sunet din lume: plânsul unei fetițe.
— Felicitări! Este o fetiță sănătoasă! a spus asistenta.
Am simțit cum îmi plesnește inima de iubire în clipa în care am privit-o. Era perfectă. A mea.
În acel moment, Mariana a intrat în salon. Și s-a oprit ca lovită de trăsnet.
— Cum adică… o fată?
A rămas înmărmurită. A privit copilul ca pe o greșeală cosmică.
— Nu se poate… A spus că e băiat…
— Ecografiile nu sunt infailibile, am spus calmă. Și sincer, nici preferințele tale.
A plecat din salon furioasă. Mai târziu, în zona cu bebeluși, s-a uitat prin geam și a început să-l admire pe un băiețel cu fălcuțe mari.
— Uite! Acela da copil! Exact cum era Andrei…
— Nu e nepoata ta, i-am spus tăios. Nepoata ta e în brațele mele. Și e exact așa cum trebuie.
A oftat lung.
— Păcat…
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ajunsese momentul. Avea nevoie de o lecție. Și aveam exact planul potrivit.
Răzbunarea perfectă
În ziua externării, i-am îmbrăcat pe micuța mea într-un body albastru, am acoperit-o cu o pătură bleu și am legat de scoică un buchet de baloane pe care scria mare: „E BĂIAT!”
Mariana era deja la spital, așteptând cu nerăbdare să-l vadă pe „nepot”.
— Așa mic și frumos! zise ea uitându-se în scoică. Dar… e o suzetă roz?
— Modernism, mami. Băieții de azi pot să aprecieze și rozul.
S-a încruntat. S-a aplecat iar peste copil, apoi a făcut un pas în spate ca și cum l-ar fi văzut levitând.
— Asta e… e fetița! Ai schimbat copilul?! Ai… încurcat copiii?! Asta nu e glumă! E o infracțiune!
Andrei se uita la ea complet nedumerit. Eu am zâmbit:
— Poate am făcut schimb. Sau poate nu. Important e să-l/o iubești, oricum ar fi.
După-amiaza, când am ajuns acasă, abia ne descărcaserăm bagajele că a sunat cineva la ușă. Doi angajați de la Direcția pentru Protecția Copilului. Veniseră să verifice o sesizare despre un posibil schimb de nou-născut.
— Ce?! a spus Andrei.
— Ne pare rău, dar trebuie să ne asigurăm că totul e în regulă.
Le-am arătat actele, brățările, documentele din spital. Totul perfect. Fetița noastră dormea liniștită în pătuț, învelită într-un hanorac galben cu iepurași.
— E perfectă. Și evident, e copilul vostru, a spus doamna zâmbind.
După ce au plecat, am intrat în bucătărie și am găsit-o pe Mariana.
— Ai sunat la Protecția Copilului.
— Ai spus că ai făcut schimb! Ai zis-o!
— Glumeam. Dar tu… tu ai încercat să ne iei copilul!
A început să bâiguie scuze. Că a fost speriată, că nu a gândit, că n-a vrut.
Am privit-o în ochi:
— E nepoata ta. Ai de ales: o iubești, sau îți pierzi locul în viața ei.
Și am plecat, cu fiica mea în brațe și cu Andrei lângă mine, fără să mai privesc înapoi.