Ziua nunții noastre ar fi trebuit să fie doar despre iubire, promisiuni și începuturi curate. Dar, cumva, trecutul a reușit să-și strecoare umbra chiar și în cel mai frumos capitol al vieții mele.
Amelia, fetița de nouă ani a lui Sergiu, era îmbrăcată într-o rochiță de un alb lăptos, cu flori cusute pe tiv. Era încântată că va fi fetița cu flori, repeta pașii cu grijă și zâmbea larg ori de câte ori o priveam. Pierduse deja o mamă, iar eu știam cât de important era să simtă că aici, în noua noastră familie, are un loc sigur. Un loc unde este dorită.
Dar înainte de ceremonie, în agitația pregătirilor, am observat că Amelia dispăruse. O clipă de neatenție. Apoi două. Apoi inima mea a început să bată mai repede. Nu era genul de copil care să plece fără să anunțe.
După minute lungi de căutări prin curtea locației și holurile decorate, am auzit pași grăbiți. Amelia venea spre mine cu ochii plini de lacrimi, ținându-și cu mâinile tremurânde tivul rochiței. Era speriată.
— Cineva… m-a închis într-o cameră. A spus că nu am voie lângă tine, că nu fac parte din familia voastră.
I-am șters obrajii și i-am luat fața în mâini.
— Cine ți-a spus asta, Amelia?
— Doamna Claudia. A zis că e vina mea că tu te măriți cu tata… Apoi m-a împins în camera cu oglinzile mari și a tras ușa după ea…
Înghețasem. Claudia era… istorie. Sau cel puțin așa crezusem. Fusese iubita lui Sergiu în urmă cu mulți ani, iar relația lor se terminase, din ce mi se spusese, fără regrete. Dar mama lui Sergiu avea alte idei — o considera „alegerea mai bună” și insistase s-o invite, „de dragul vremurilor bune”.
Acum îmi părea rău că am fost prea diplomată.
Am lăsat-o pe Amelia în grija Ilincăi, una dintre domnișoarele de onoare care era și prietenă veche, și am pornit hotărâtă spre terasa unde erau invitații.
Claudia stătea între câțiva bărbați, râzând și jucându-se absent cu piciorul unui pahar de șampanie. Când m-a văzut apropiindu-mă, a lăsat paharul pe masă, iar zâmbetul i s-a șters ca și cum îl spălase cineva cu un burete ud.
— Ai ceva de spus? — m-a întrebat cu o falsă inocență.
— Da. Ce ai avut de gând făcând asta unei fetițe de nouă ani? Ai închis-o într-o cameră. Ai speriat-o. De ce?
A făcut o grimasă disprețuitoare și a ridicat din umeri.
— Nu e copilul tău. De ce te agiți atât?
— Pentru că o iubesc. Pentru că merită mai mult decât otrava pe care ai lăsat-o să iasă din tine azi.
S-a încruntat.
— Sergiu a fost al meu. Îți dai seama că tu doar… ai câștigat din întâmplare? Eu l-am iubit cu adevărat!
— Nu. Tu l-ai pierdut. Și dacă dragostea ta ar fi fost reală, n-ai fi avut nevoie să ataci un copil ca să te simți mai bine. Dragostea adevărată nu are colți și nu caută răzbunare.
În jurul nostru, invitații începuseră să tacă, unul câte unul. Vorbele Claudiei se spărgeau în liniștea grea care cuprinsese terasa.
— Ieși. Acum. — i-am spus, privindu-i direct ochii. — Am cerut personalului să te conducă afară. Nu vei mai face parte niciodată din viața noastră.
Unul dintre organizatori a apărut în acel moment și, fără alte explicații, Claudia a fost invitată să plece. În timp ce era condusă spre ieșire, i-am întors spatele. N-avea sens să mai dau un gram de energie unei persoane care își pierduse umanitatea într-un acces de gelozie.
M-am întors înăuntru și am găsit-o pe Amelia în fața oglinzii, strângându-și buchetul cu ambele mâini. Când m-a văzut, s-a luminat.
— Mai pot fi fetița cu flori?
— Nu doar că poți, dar vei fi cea mai frumoasă fetiță cu flori din lume, iubita mea. Nimeni nu-ți poate lua locul.
Am mers împreună spre ușa care dădea în grădina unde se ținea ceremonia. Muzica începea să se audă în surdină. Când s-a deschis ușa, Amelia a pășit prima, cu pași mici, dar siguri. A zâmbit larg și a lăsat petalele să cadă lin, de parcă ar fi fost într-un basm.
Oaspeții s-au ridicat în picioare. Nu doar pentru mireasă, ci și pentru ea. Amelia fusese parte din această poveste, din începutul acestei familii. Și toată lumea simțea asta acum.
Când am ajuns lângă Sergiu și am rostit „DA”, vocea mea a fost mai puternică decât mă așteptam. Știam de ce. Pentru că spuneam „DA” unui om care își iubea fiica, unei fetițe care mi-a înmuiat inima și unei familii care se clădea nu doar pe iubire, ci pe respect, sprijin și curajul de a-i proteja pe cei mici.
Iar acum știam… suntem de neclintit.