Ziua nunții mele părea desprinsă dintr-o poveste. Biserica era împodobită cu trandafiri albi și lumânări parfumate, iar fiecare bancă era ocupată de oameni care ne iubeau și veniseră să ne fie alături. Andrei, logodnicul meu, mă ținea de mână cu o siguranță caldă, iar când privirea lui s-a întâlnit cu a mea, m-am simțit liniștită.
— Ești superbă, iubirea mea, mi-a șoptit. Parcă nu-mi vine să cred că momentul nostru chiar a sosit.
Zâmbeam, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Rochia de mireasă mi se așeza perfect, muzica era suavă, iar jurămintele noastre erau pregătite cu grijă. Totul era în armonie… până când ușile masive ale bisericii s-au deschis brusc.
Un scârțâit prelung, apoi pași repezi. O fetiță de vreo opt sau nouă ani alerga către noi, ținând strâns în brațe un iepuraș de pluș ponosit. Două codițe răvășite și un chip care exprima mai multă durere decât ar fi trebuit să cunoască un copil.
— Aici erai! a rostit ea, respirând sacadat.
Mirele meu a înțepenit. Mâna lui s-a desprins ușor de a mea, iar chipul i s-a albit. Eu rămăsesem nemișcată, cu inima strânsă într-un nod pe care nu știam cum să-l dezleg.
Fetița s-a oprit în fața noastră, privind în sus spre Andrei.
— Tată, o să-i faci și ei ce i-ai făcut mamei?
Un murmur neliniștit a străbătut întreaga biserică. Simțeam cum în jurul meu aerul devenea greu, aproape imposibil de respirat. Cuvântul „tată” a căzut ca un trăsnet.
— Tată? am repetat, întorcându-mă către Andrei. Despre ce vorbește?
Andrei părea pierdut. A dat un pas înapoi, încercând să-și adune cuvintele.
— Nu… nu știu cine e… e o greșeală, bâiguia el.
— Minți! Ai spus că n-o să mai minți niciodată! a izbucnit fetița, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji. Ne-ai lăsat, tată! Ne-ai lăsat pe mine și pe mami!
— Du-te de aici, fată! a spus Andrei, cu o voce ruptă de panică.
Dar fetița nu era singură. Ușile s-au deschis din nou, iar o femeie matură, cu trăsături obosite, dar hotărâte, a pășit în biserică ținând în brațe un băiețel blond. Privirea ei nu s-a abătut nicio clipă de la Andrei.
— Andrei, ai crezut că poți fugi pentru totdeauna de ceea ce ai făcut? a rostit ea, calmă și apăsat. Se pare că nu te-ai schimbat deloc.
— Nu te cunosc! Nu știu cine ești! a replicat el, făcând pași înapoi, tot mai neliniștit.
Femeia a ignorat vorbele lui și a venit spre mine, cu fetița care acum se agățase de fusta ei.
— Mă numesc Maria. Îmi pare rău că îți stric nunta, dar meriți să știi adevărul.
— Ce… adevăr? am reușit să întreb, cu vocea tremurândă.
— Copiii aceștia, Ela și Sami, sunt ai lui Andrei. Iar fiica mea, Ioana, a fost soția lui.
Un șoc îngrozitor mi-a cuprins trupul. M-am întors către Andrei, dar el nu scotea niciun sunet.
— Au fost căsătoriți acum aproape zece ani. Ela s-a născut prima. Apoi, când Ioana a rămas însărcinată cu Sami și s-a aflat că are sindrom Down, Andrei a clacat. A plecat. Fără un cuvânt, fără o explicație.
Ela plângea în continuare. — Ne-a abandonat. Când aveam cea mai mare nevoie de el…
— Spune-mi că nu e adevărat! l-am implorat. Spune-mi că nu sunt copiii tăi!
Dar Andrei nu putea nici să nege, nici să-și ceară iertare. Doar tăcea, cu privirea în pământ.
Maria a scos o fotografie — o imagine veche de la o nuntă. Era el. Costumul era diferit, dar zâmbetul acela fals era același. Am simțit că mă prăbușesc.
— Cum ai aflat de nuntă? am întrebat, cu voce spartă.
— Locuiesc în orașul vecin, pe Strada Stejarul Argintiu. O vecină de-a mea lucrează la firma de organizări de evenimente. Când mi-a arătat pozele voastre de logodnă… am știut. Ela avea nevoie de un răspuns. Și tu aveai dreptul să știi în ce te bagi.
M-am uitat la Ela. Ochii ei triști mi-au sfâșiat sufletul.
— Nu am vrut să-ți stric nunta, a spus ea încet. Doar… nu voiam să pățești ce-a pățit mama mea.
Am lăsat buchetul jos și am privit din nou către Andrei. Furia îmi urla în piept.
— Nu meriți să fii numit tată. Și cu atât mai puțin, soț.
Am scos inelul de pe deget și l-am pus pe altar, fără alte cuvinte. Am pășit pe lângă el, simțind cum fiecare pas mă elibera.
Au urmat zile întunecate. Am anulat tot, am plecat din apartamentul nostru, am ignorat toate apelurile lui. M-am adunat greu, dar m-am adunat. Terapia m-a ajutat. Întrebările mă chinuiau:
— Cum poți abandona un copil bolnav?
Dar într-o zi, gândindu-mă la Maria și cei doi copii, am simțit nevoia să fac ceva. M-am dus la casa ei, cu un coș de prăjituri și un buchet de flori.
— Vreau să ajut. Dacă îmi permiți.
Maria m-a privit lung. În spatele ei, am auzit râsul Elei. A zâmbit cu reținere, apoi a deschis mai larg ușa.
— Intră.
Am devenit treptat parte din viețile lor. O ajutam pe Ela la teme, mă jucam cu Sami, care râdea cu toată inima. Am organizat chiar o strângere de fonduri pentru copiii cu nevoi speciale.
Și într-o seară, în timp ce o acopeream pe Ela, ea m-a întrebat:
— Îl urăști pe tata?
Am rămas pe gânduri. — Nu. Nu îl urăsc. Dar sunt fericită că nu m-am căsătorit cu el.
— De ce?
— Pentru că altfel nu te-aș fi cunoscut pe tine, am spus zâmbind.
Și atunci, ea a zâmbit înapoi, cu o lumină care a șters orice urmă de trecut.
Pentru că dintr-o zi distrusă am construit o viață nouă. Poate nu era ceea ce visasem, dar era o viață plină de adevăr, de iubire și de vindecare.