Mă numesc Mariana și, la 69 de ani, mi s-a spus că sunt o „povară” și că soțul meu „are dreptul la o viață nouă”. Știți ce e trist? Că la început nici măcar n-am fost furioasă. Am fost doar sfâșiată. Un munte de amintiri se prăbușise peste mine: mesele de duminică, aniversările, serile în care îi călcam cămășile și el se uita la televizor ca și cum n-aș fi fost acolo. Am plâns. O singură noapte. Atât.
A doua zi dimineață, m-am trezit într-o casă tăcută și rece. M-am uitat în oglindă și mi-am văzut ridurile. Nu ca pe urme ale bătrâneții, ci ca pe semnele unei vieți trăite. Și pentru prima dată, nu m-am văzut ca o femeie părăsită. Ci ca una eliberată.
Am început cu lucrurile simple. M-am dus la bancă, unde am închis contul comun și am transferat tot ce mai era într-un cont nou, doar al meu. Apoi am sunat avocatul nostru. De fapt, fostul nostru avocat. De acum, era doar al meu.
— Doamnă, aveți drepturi. Ați fost alături de el o viață întreagă. Vom lupta pentru tot ce vi se cuvine — mi-a spus calm, dar hotărât.
Am închis telefonul și am zâmbit. Pentru prima dată în săptămâni.
Am făcut apoi un lucru pe care nu l-aș fi crezut vreodată posibil: am cumpărat un bilet de avion. Nu spre Mexic, cum îmi spusese că visează să plece „liber”, ci spre Roma. Orașul pe care l-am menționat de zeci de ori de-a lungul anilor, dar despre care el spunea mereu că „nu avem timp, nici bani pentru prostii”.
Mi-am făcut bagajul singură. O valiză mică, două rochii comode, o pălărie și o pereche bună de pantofi. M-am urcat în avion fără să tremur, fără să simt că las ceva în urmă.
La Roma am învățat din nou să trăiesc. Am mâncat gelato pe treptele unei fântâni, am râs cu o italiancă de 83 de ani care mi-a explicat cum să beau vin roșu „ca o doamnă, nu ca un turist”, am umblat ore întregi prin muzee, am scris în jurnal și m-am simțit… întreagă.
În tot acest timp, fostul meu soț, Ion, posta pe rețelele de socializare fotografii cu iubita lui tânără, cu cocktailuri, cu palmieri. Dar zâmbetul lui era forțat. Nu era decât o fațadă.
Când m-am întors acasă, nu m-am mai simțit la fel. Așa că am început să fac ordine în viața mea, la propriu și la figurat. Am vândut toate costumele lui scumpe — acelea pe care le călcam cu grijă în timp ce el mă ignora. Am donat cămășile, ceasurile, vinurile lui preferate. Am schimbat draperiile, am zugrăvit pereții în culorile care îmi plăceau mie, nu în nuanțele „neutre și masculine” cu care el insistase să trăim.
Am creat un colț de lectură în sufragerie. Cu o lampă moale, o pătură groasă și o bibliotecă mică. Visam la acel loc de ani de zile, dar mereu „nu era momentul”.
Și apoi, într-o după-amiază de marți, am primit un mesaj.
„Putem vorbi? Mi-e dor de casă… de tine.”
L-am lăsat să aștepte. Două zile. Trecuse o viață în care eu așteptasem după el — după o îmbrățișare, după un compliment, după o recunoaștere. Acum era rândul lui.
A venit la ușă cu un buchet de flori ofilite și cu un chip sfâșiat de regrete. Iubita lui tânără îl părăsise în Mexic, după ce-i golise cardul și contul de economii. Fără bani, fără un bilet de întoarcere, dormise două nopți într-un hostel murdar și nu știa nici măcar cum se pronunță numele orașului în care rămăsese blocat.
— Am fost un idiot, Mariana. Tu ai fost mereu casa mea…
L-am privit în tăcere. Îmi era milă. Dar nu iubire. Nu dor. Nu regret. Doar o liniște pe care n-o mai simțisem de ani.
— Știi ce am înțeles eu, Ion? Că sunt întreagă și fără tine. Că pot fi fericită fără să mă simt folosită, ignorată, dată la o parte. Și că… nu mi-e dor de tine.
I-am închis ușa în față. Nu cu ură. Cu demnitate.
M-am întors la ceaiul meu cald. La cartea mea bună. La simfonia pe care o ascultam în surdină.
Și pentru prima dată după 47 de ani, am simțit că viața mea îmi aparține.
Finalul nu e întotdeauna cum ți-l imaginezi. Uneori, e mai bun decât ai fi putut spera vreodată.