Mă numesc Bianca. Am 27 de ani și o carieră în plină ascensiune în domeniul consultanței financiare. Câștig 170.000 de dolari pe an și, mai important decât orice sumă, îmi iubesc munca. Sunt mândră de ce am realizat. Logodnicul meu, Andrei, este învățător la o școală privată. Vine dintr-o familie extrem de înstărită, dar el a ales meseria asta pentru că iubește copiii și are o vocație. Până aici, totul pare un echilibru frumos. Până când au intervenit… părinții lui.
Am acceptat invitația lor la o cină de 4 iulie, în vila lor impunătoare, unde orice colț striga „vechi bani românești” — covoare scumpe, tacâmuri cu inițiale, tablouri de familie și candelabre orbitoare. Așteptam câteva remarci pasiv-agresive, poate niște întrebări incomode despre nuntă. Ce n-aș fi anticipat era atacul frontal la independența mea.
— Bianca, dragă, a început mama lui, doamna Victoria, zâmbind dulceag, ne gândeam… poate e timpul să vorbim despre… poziția ta profesională.
— Poziția mea profesională?
— Cariera ta, completă tatăl lui, domnul Dinu, sorbind din vin. După nuntă, ar fi normal să te retragi. Să fii o soție adevărată.
Am rămas cu furculița în aer, încercând să înțeleg dacă glumesc. Dar chipurile lor erau cât se poate de serioase.
— Scuzați-mă, ce ați spus?
— Andrei ar trebui să fie sprijinul principal al familiei. Faptul că tu câștigi mai mult… dezechilibrează dinamica. Și lumea observă, spuse Victoria, cu acel ton al femeilor care cred că „bunul simț” se moștenește împreună cu conturile bancare.
Andrei nu scotea o vorbă. Am privit către el, așteptând o reacție, un sprijin. Nimic. Își muta mâncarea prin farfurie ca un copil certat.
— Vrei să spui ceva, Andrei?
— Poate că… ar fi bine să iei o pauză. Să te concentrezi pe alte lucruri. Poate… familie. Voluntariat. Amenajarea casei.
— Sau să îmblânzesc tigrul bengalez. Ce spuneți de asta?
— Nu e cazul de sarcasm, domnișoară, m-a tăiat Dinu.
M-am ridicat. Scaunul a scârțâit pe parchetul lustruit. — Eu nu sunt „domnișoara” nimănui. Sunt o femeie matură, care a muncit enorm pentru tot ce are. Iar fiul dumneavoastră, oricât de adorabil ar fi, nu e umilit de salariul meu. E doar inconfortabil cu realitatea.
— Așadar refuzi? întrebă Victoria, încruntându-se ușor.
— Nu. Zic doar că, dacă vreți să renunț la cariera mea, trebuie să discutăm termenii. Un fond fiduciar pe numele meu, echivalentul a 170.000 de dolari anual, ajustat cu inflația, pentru următorii 35 de ani.
Vinul aproape că i-a sărit Victoriei din mână.
— Peste cinci milioane de dolari?! E absurd!
— Nu, e logic. Voi vreți să renunț la tot ce mi-am construit. Eu vreau o plasă de siguranță. Sau… putem discuta un contract prenupțial. Dacă divorțăm, primesc jumătate din fondul de încredere al lui Andrei. Corect?
Liniște.
— Nu sunt banii tăi, protestă Dinu.
— Dar eu ar trebui să renunț la ai mei.
— Bianca, intervine Andrei. Putem vorbi despre asta mai târziu?
— Ce mai e de discutat? Ai fost tăcut când părinții tăi m-au făcut să mă simt ca o oportunistă. Iar tăcerea ta e o alegere.
— Sunt părinții mei…
— Și eu urma să fiu soția ta. Cine contează mai mult?
A ezitat. Nu a răspuns.
— Bine, am înțeles. Nu renunț la nimic. Nici la cariera mea, nici la independența mea. Dacă masculinitatea ta se bazează pe faptul că eu trebuie să stau acasă și să coc prăjituri, atunci poate că nu suntem potriviți.
Victoria a aruncat furculița în farfurie. — Dacă ieși acum pe ușa asta, să nu te mai întorci.
— Nu intenționez.
Am ieșit. Singură. Nu m-a urmat. Nu a sunat. Nu a dat niciun semn.
Au trecut trei zile.
Aș fi putut fi distrusă. Aș fi putut să plâng, să regret, să cred că poate am fost prea dură.
Dar nu.
Sunt calmă. Sunt furioasă, da, dar nu îmi pare rău. Nu am muncit zece ani ca să devin o femeie căreia i se spune cum să trăiască.
Dacă familia lui Andrei voia o noră docilă, care să le întrețină iluzia unei lumi patriarhale, să-și caute alta. Poate o statuie. Sau o capră, că tot sunt ușor de mulțumit.
Cât despre mine?
Am un job de iubit, un cod de scris, clienți de impresionat și un viitor de construit.
În termenii mei.