Eu și Andreea suntem căsătoriți de opt ani. Iar timp de șapte dintre aceștia, am locuit cu chirie. Nu pentru că nu ne permiteam. Aveam bani puși deoparte, scoruri de credit excelente și locuri de muncă stabile. Totul părea aliniat pentru următorul pas. Și totuși, de fiecare dată când aduceam vorba de cumpărarea unei case, ea spunea „Nu e momentul”.
Am lăsat-o în pace la început. Își lansa propria afacere, lucra enorm, era stresată, iar eu am considerat că nu e cazul să pun presiune. Dar anii au trecut. Și tăcerea a devenit grea.
În al cincilea an, i-am pus în față un dosar cu 14 case. Fusesem atent: toate erau în cartiere liniștite, aproape de parcuri, cu bucătării luminoase și birouri unde putea lucra. Nu l-a deschis. A spus doar: „Mai bine așteptăm.”
Într-o zi de luni, la prânz, am dat peste o casă care părea desenată pentru ea. Două străzi de parc, multă lumină naturală, și la cinci minute de cea mai bună prietenă a ei. I-am trimis linkul. Când a intrat în cameră cu telefonul în mână, am văzut pentru o clipă entuziasmul pe chipul ei. Apoi s-a stins.
— E frumoasă, a spus.
— E perfectă, am răspuns zâmbind.
Dar a închis telefonul și a murmurat: „Poate e prea devreme.”
— Prea devreme pentru ce? — am întrebat. Niciun răspuns.
Când i-am spus că am programat o vizionare, s-a schimbat complet. A devenit încordată și a șoptit:
— Nu vreau să merg. Te rog, nu mă forța.
Am oprit totul pe loc. Știam că nu era vorba despre case. Niciodată nu fusese. În acea seară, stăteam pe canapea în tăcere. Andreea ciupea o pernuță decorativă, fir cu fir, de parcă de ea se agăța.
— Ce se întâmplă cu adevărat? — am întrebat.
După o lungă pauză, a spus:
— Nu e despre casă.
Am tăcut. Știam că vine ceva important.
— Când eram copil, mama mi-a spus mereu că „acasă” e tot ce trebuie să-mi doresc. Dar era o capcană. Mă ținea acolo, aproape, controlată. Orice încercam să fac — o ieșire, o tabără, un weekend plecată — era întâmpinat cu vinovăție. Spunea că ar trebui să fiu recunoscătoare. Că alții nu au o casă. Dar eu nu m-am simțit niciodată norocoasă. M-am simțit prinsă. Fiecare colț, fiecare perete era al ei. Eu doar locuiam acolo.
Lacrimi i s-au adunat în colțul ochilor. Nu plângea, dar le simțeam greutatea. Am luat-o de mână.
— Ce-ar fi să construim împreună o casă care să nu te țină legată? Una care să fie doar a noastră. A ta. Unde nimeni nu-ți spune ce culoare să aibă pereții.
Nu a răspuns atunci, dar am simțit cum se mai înmoaie ceva în ea. Apoi, într-o zi, mi-a spus că vrea să încerce terapia. Am fost de acord imediat.
Săptămânile au trecut. Uneori povestea ce discutase cu psihologul, alteori nu. Dar începusem să văd schimbări. Micuțe. Aprindea lumânări, punea muzică, lăsa soarele să o găsească dimineața la cafea.
Am vorbit adesea despre cum ar trebui să se simtă „acasă”. Pentru ea: liniște, libertate, spațiu. Pentru mine: căldură, râsete, stabilitate. Fără presiune. Doar sinceritate.
Apoi, într-o seară, mi-a pus telefonul în poală. Era o casă. Nu mare. Nu luxoasă. Dar luminoasă. Cu o grădină mică și un colț lângă fereastră. A zâmbit timid.
— Ce-ar fi să mergem doar s-o vedem?
Un an mai târziu, am cumpărat-o.
Ne-am ocupat împreună de fiecare cameră. N-a cerut permisiunea nimănui. Dormitorul l-a vopsit în verde salvie. Biroul, într-un albastru liniștit. În colțul cu lumină, și-a pus o plantă în ghiveci. A numit-o „Libertate”.
— De ce ai ales numele ăsta? — am întrebat, deși știam răspunsul.
— Pentru că e a mea. Nu a mamei. Nu a trecutului. A mea.
Acum, când Andreea stă pe fotoliu, cu o pătură în brațe și ceaiul aburind, își ridică privirea și zâmbește.
— Încă nu-mi vine să cred că asta e casa mea.
Dar zâmbetul ei nu e al neîncrederii. E al eliberării.
„Acasă” nu mai e o cușcă. E un loc unde a ales să fie. Și eu sunt recunoscător că sunt acolo, lângă ea, în ceea ce noi am construit împreună.