Lumina caldă de primăvară pătrundea prin vitraliile capelei, scăldând băncile în nuanțe pastelate de curcubeu. Un miros dulce de trandafiri albi și ceară parfumată plutea în aer. În fundal, un cvartet de coarde înmuia atmosfera cu un vals lent, în timp ce mă aflam la altar, îmbrăcat într-un costum impecabil. Degetele-mi tremurau pe butonii de la manșetă.
Lângă mine, în dreapta, se afla cavalerul meu de onoare, Mihai. Dar între noi, cel mai aproape de mine, era Vlad, nepotul meu de nouă ani, purtând cu mândrie o cutiuță de catifea cu verighetele. Avea o vestă elegantă și un papion albastru, arătând ca un mic gentleman. Zâmbea timid, cu ochii mari, luminoși.
Vlad era special. Pe chip și pe braț purta urmele unui atac de câine din copilărie — cicatrici adânci, imposibil de ignorat. Dar pentru mine, el era mai mult decât o rudă. Era un simbol al curajului și al iubirii necondiționate. Fără el, ziua asta n-ar fi avut sens.
Sora mea, Ramona, stătea în primul rând, cu lacrimi în ochi. Venise din Cluj pentru această zi. Singură, mamă devotată și prietenă neprețuită. Fusesem atât de recunoscător că i-am avut pe amândoi alături.
Chiar atunci, ușile capelei s-au deschis, iar muzica s-a schimbat în marșul nupțial. O tăcere emoționată s-a așternut. Am ridicat privirea și am văzut-o pe Irina, iubirea vieții mele, pășind singură pe culoar, într-o rochie albă ca zăpada. Era grațioasă și hotărâtă, iar inima mi-a bătut cu putere.
Dar deodată, din lateral, i-am văzut pe socrii mei, Liliana și Gheorghe, făcându-mi semne disperate. M-am încruntat, încercând să-mi păstrez zâmbetul. Am coborât câțiva pași și m-am aplecat spre ei.
— Ce e? Ceremonia a început, am șoptit.
— Trebuie să-l dai afară pe copilul acela. Acum, înainte ca Irina să ajungă la altar, a zis Liliana pe un ton sec.
— Ce? De ce? — am întrebat, șocat.
— Îi sperie pe ceilalți copii. Arată… neplăcut. Nu vrem să fie în poze, a continuat ea cu un ton rece.
— E nepotul meu! — am zis printre dinți, arătând discret către Ramona.
— Nu contează. Să plece. Și dacă nu poate pleca singur, atunci plecați amândoi — a spus Gheorghe sec.
M-am uitat în altă parte, încercând să-mi păstrez cumpătul. Tocmai atunci am simțit o atingere ușoară pe mâneca sacoului. Vlad. Neprivind în ochi, mi-a șoptit:
— Am făcut ceva greșit?
M-am lăsat în genunchi lângă el, mi-am trecut mâna peste părul lui și i-am spus:
— Nu, dragul meu. N-ai făcut nimic rău. Ești minunat exact așa cum ești.
Am întors apoi capul spre socrii mei și am spus cu voce tare:
— Nu pleacă nicăieri. Face parte din familie.
— Irina e familia ta acum. Ar trebui să faci ce e mai bine pentru ea, a murmurat Liliana.
— Nu e despre ce „arată bine”. E despre ce e corect, le-am răspuns.
Dar înainte să mai adauge ceva, vocea Irinei a răsunat în capelă:
— Îmi ceri să-mi dau afară nepotul de la propria nuntă?
Toți s-au întors către ea. Irina ajunsese lângă noi, ochii ei strălucind de furie.
— Chiar acum, în fața tuturor, îl umiliți pe Vlad? Un copil?! E rușinos ce faceți!
— Irina, calmează-te, sunt oameni importanți în sală… — încercă Gheorghe.
— Nu-mi pasă! Prietenii voștri de la Rotary Club și femeile din cercul vostru de ceai n-au niciun drept să decidă cine merită iubire și cine nu!
Liliana a încercat s-o oprească, dar Irina n-a dat înapoi:
— Vlad este familia mea. Dacă nu vă place asta, puteți pleca. Vă poftesc!
Gheorghe a bombănit în timp ce îi lua brațul Lilianei:
— Ne facem de râs. Hai să plecăm.
Și au plecat. Cu capetele plecate și privirile tuturor ațintite asupra lor.
Când s-a făcut liniște, Irina s-a aplecat la nivelul lui Vlad:
— Hei, campionule, ce zici să-l conduci pe unchiul tău înapoi la altar?
Vlad a zâmbit timid, și-a șters ochii și a spus:
— Sigur!
Irina s-a întors spre invitați, cu un zâmbet larg:
— Dragilor, o luăm de la capăt. Pretindeți că n-ați văzut nimic!
Cvartetul a reluat marșul nupțial, iar de data aceasta, fiecare pas al Irinei spre altar a fost însoțit de aplauze. Am spus jurămintele noastre înconjurați de cei care ne iubeau sincer.
La recepție, Ramona și-a înfășurat brațele în jurul Irinei și a plâns în hohote. Iar Vlad? A fost peste tot: în poze, pe ringul de dans, în brațele invitaților care-l iubeau exact așa cum era.
Când a venit timpul dansului mirilor, Vlad ne-a întrerupt și a cerut să danseze cu noi. Am râs și l-am prins fiecare de o mână.
Pe ringul de dans ni s-au alăturat apoi Ramona, Mihai, chiar și verii Irinei, formând un cerc de bucurie și acceptare.
Și da, va trebui să discutăm cu socrii mei la un moment dat. Dar asta e o poveste pentru altă dată.
Tot ce trebuie să știi e că recepția noastră a fost magică. Iar oamenii care trebuiau să fie acolo… au fost.