După acel accident groaznic, singura constantă care m-a ținut întreg a fost Bruno — un câine inteligent, afectuos și loial până la capăt. Fiecare pas spre vindecare, fiecare noapte de durere sau nesomn, a fost suportabilă doar pentru că el era acolo. Dar într-o zi, exact când credeam că am lăsat totul în urmă, fosta mea iubită, Karina, a plecat… și l-a luat pe Bruno cu ea.
Totul a început într-o seară obișnuită de joi. Mergeam spre casă după serviciu, fredonând aiurea un refren stupid auzit la radio. Apoi, într-o fracțiune de secundă, luminile farurilor, un impact devastator și beznă totală.
Când m-am trezit, eram într-un pat de spital, conectat la tuburi și monitoare. „Fracturi multiple”, „intervenții chirurgicale”, „recuperare îndelungată” – cuvintele medicilor sunau a condamnare.
Primele săptămâni au fost un coșmar. Fizic, psihic, emoțional. Karina venea zilnic în vizită, dar nu era acolo cu adevărat. Făcea selfie-uri cu mine în timp ce eram sedat, trimitea clipuri cu „starea pacientului” și butona telefonul fără oprire, chiar în timp ce îmi curgea perfuzia. Prezența ei era decor, nu sprijin.
Dar când am fost în sfârșit externat, Bruno era acolo, la ușa apartamentului, dând din coadă cu o bucurie imposibil de reprodus în cuvinte. Îl luasem dintr-un adăpost, împreună cu Karina, un metis de pudel și bichon, alb cu pete negre, plin de energie. Ea se plânsese mereu că mirosea „a câine”, că n-o lăsa să doarmă sau că-i murdărește covoarele scumpe. Dar eu știam cât valorează: Bruno era sufletul meu.
În fiecare noapte, când durerile reveneau, Bruno se lipea de mine, cald, tăcut, ca un scut blănos împotriva suferinței. Dacă aveam coșmaruri, mă trezea cu lăbuțele lui moi. Dacă nu puteam ajunge la medicamente, mi le aducea din bucătărie, învățase să le recunoască după miros. Era mai mult decât un animal — era un înger cu patru labe.
Karina, în schimb, devenea tot mai rece. N-avea răbdare, se văita de oboseală, se enerva pe Bruno.
— Trebuie neapărat să doarmă în pat? spuse într-o seară, frecându-și fruntea ca și cum suportase un martiriu.
— Da, am răspuns simplu, uitându-mă la ochii blânzi ai câinelui.
Trei luni mai târziu, când deja începusem să merg din nou sprijinit în cârje, Karina mi-a spus că „nu se mai regăsește” în viața asta. În realitate, aflase că fostul ei, cu care zicea că „a rupt orice legătură”, tocmai se mutase într-un apartament nou în centrul orașului.
N-am încercat s-o opresc. Dar în clipa în care s-a întors spre Bruno și a spus nonșalant:
— O să-l iau cu mine. M-am atașat.
…n-am mai putut rămâne calm.
— Nu, Karina. Nu pleci cu el. Nu e un obiect.
— Ba da, îl iau. L-am adoptat împreună, îți amintești? Și, în plus, e adorabil în pozele mele. Publicul meu îl adoră.
Am izbucnit în râs. Căutase în el doar decorul perfect pentru Instagram.
Ea a plecat înfurionată. Dar n-am crezut o clipă că va reveni cu un plan de jaf.
Apoi, într-o zi, când eram la recuperare, am intrat în casă și am simțit imediat lipsa. Prea liniște. Prea gol. Prea tăcere.
Am verificat camerele de supraveghere. Știa exact unde să se strecoare fără să fie filmată. Dar uitase că înregistrau și sunetul.
— Hai la mama, Bruno. Hai acasă…
Inima mi-a picat în stomac.
Am sunat la poliție. N-au putut face nimic. N-a fost considerată „intrare prin efracție”, pentru că trăisem împreună.
— E o dispută civilă, mi-au spus. Mergeți în instanță.
Dispută civilă? Era singurul lucru care mă ajutase să nu înnebunesc în lunile de coșmar.
Am mers direct la casa părinților ei. Am parcat în fața vilei, iar după câteva secunde, l-am auzit. Bruno. Lătra disperat. Simțise că sunt acolo.
Mama Karinei a deschis ușa și, când m-a văzut, mi-a trântit-o în nas. Nici măcar un cuvânt.
Atunci am știut: jocul se termină acum.
Am accesat contul nostru comun — banii puțini pe care i-am economisit împreună, dar la care eu contribuisem cel mai mult. Ea insista să-i împărțim, „ca între oameni maturi”.
Am transferat totul într-un portofel digital. N-am cheltuit nimic. Doar l-am mutat. Și-am așteptat.
N-a durat mult.
— CE DRACU’ AI FĂCUT? scria mesajul ei. Unde-s banii?
— Sunt investiți. Nu-ți face griji. Ai de ales: îl aduci pe Bruno înapoi, sau îți iei adio de la bani.
A urmat o rafală de înjurături în trei limbi. Dar știam că n-are de ales. Era avidă după imagine, dar și după bani.
A doua zi, a apărut la poarta mea cu Bruno în lesă și o privire care omora. Nu a spus nimic. Mi l-a întins de parcă ar fi returnat un ambalaj gol.
Bruno s-a repezit la mine, lătrând vesel, împingându-și capul în palmele mele ca și cum ar fi spus: „Mi-a fost dor de tine!”
Iar ea, în timp ce se întorcea spre mașină, a mormăit:
— Ești bolnav. E doar un câine.
Am zâmbit. Și am răspuns:
— Poate. Dar e al meu. Așa cum tu ai fost doar o greșeală din care am învățat.
Am așteptat două zile și apoi i-am trimis un ultim mesaj:
— Ups. Piața a picat. Se pare că nu mă pricep la investiții sub stres. Ghinion.
Minciună, desigur. Nu pierdusem nimic. Doar voiam s-o simtă.
Pentru unii, banii sunt totul. Pentru alții, iubirea adevărată — chiar și cea venită de la un câine — e tot ce contează.
Bruno e aici lângă mine acum, capul lui pe genunchii mei, coada bătând ușor în ritmul pașilor din trecut care se pierd. A meritat totul.