Când sora mea, Mirela, m-a sunat într-o seară, părea stresată și grăbită. Tocmai împătuream rufele când i-am auzit vocea la telefon.
— Te rog, Loredana, pot să organizez la tine petrecerea lui Radu, sâmbătă? A împlinit șapte ani și… a invitat toată clasa. La noi în apartament nu avem loc nici să întindem un covor, d-apoi să încapă 20 de copii!
Avea dreptate. Fusese de multe ori la mine și știa că am o curte generoasă, un grătar, o piscină și destul spațiu pentru o armată de puști cu energie.
— Dar e weekendul în care sunt la conferința aia de la Brașov… Ți-am zis, nu?
— Vai, da… Am uitat complet! Sunt terminată, Lory. Nu mai găsesc nicio locație…
Cum aș fi putut să refuz? Era sora mea. Am oftat și i-am spus:
— Bine, folosește casa. Doar ai grijă de copii lângă piscină, te rog.
— Ești cea mai tare soră! Nici nu-ți imaginezi cât mă salvezi! N-o să lași nicio urmă, promit.
M-am simțit bine că o ajut. Și nu m-am oprit doar la cuvinte. Am trecut prin supermarket și am cumpărat snacksuri, farfurii colorate și șervețele cu supereroi. Apoi am lăsat un cadou uriaș pe masa din hol, frumos ambalat: era setul LEGO Harry Potter de care Radu vorbea întruna de luni bune. M-am gândit că, dacă tot lipsesc de la petrecere, măcar să-i ofer o amintire de neuitat.
Sâmbătă, în timp ce stăteam la conferință și ascultam o prezentare despre bugete anuale, am primit mesaje de la Mirela:
„Petrecerea e genială! Ești cea mai bună mătușă din lume!”
„Serios, nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Te iubesc!!”
Zâmbeam cu gura până la urechi. Mă bucuram că am putut ajuta.
Doar că duminică seara, când zborul meu spre casă a fost anulat, ceva m-a făcut să aleg varianta mai obositoare: am luat un avion de noapte. Aveam nevoie să dorm în patul meu.
Ajunsă acasă, obosită și amețită, am simțit un fior ciudat. Deasupra aleii mele atârna o arcadă roz și albă, de baloane, semi-dezumflate. Pe gazon era confetti, iar florile din fața casei erau presărate cu sclipici. Nu părea deloc genul de petrecere pentru un băiat de șapte ani.
Am intrat pe ușa din spate, prin garaj. Și atunci am văzut bannerul.
Pe terasa mea scria cu litere aurii: „Baby Shower pentru Andreea”.
Am înghețat. Cine era Andreea?
În bucătărie, mirosul dulceag de tort persista. Pe masa de pe terasă erau tăvi cu resturi de brioșe roz, sticle de vin goale și pahare rămase de la invitați. Pe masa de la intrare, unde pusesem cadoul pentru Radu, stătea acum o carte de oaspeți cu amprente de piciorușe și mesajul: „Lăsați o urare pentru bebelușa Eva!”
Mi-a luat câteva secunde să procesez. Mirela nu organizase niciună zi de naștere pentru Radu. Făcuse, în schimb, un baby shower fastuos pentru o anume Andreea, de care eu nici nu auzisem.
Am sunat-o imediat. Vocea ei somnoroasă mi-a dat un nod în gât.
— Tocmai am ajuns acasă… ce-i cu decorațiunile? Cine e Andreea?
Pauza care a urmat a spus totul.
— A… da. Deci, locația lor s-a anulat. În ultimul moment. Așa că… am făcut o petrecere dublă. Nu-i așa că e eficient?
Am simțit cum mă ia cu amețeală. Apoi a adăugat, cu un ton superior:
— Adică tot o petrecere cu copii a fost. Nu exagera, Lory.
Dar a fost o problemă. Una mare. Și dovada a venit a doua zi.
Vecina mea, doamna Corina, a venit pe neanunțate cu un pahar de vin și un zâmbet larg.
— Loredana, nu-mi vine să cred ce frumos ai decorat! Dușul a fost superb! Am auzit că Andreea a fost încântată! A spus că a plătit 900 de lei pentru locație și mâncare. Îți închiriezi acum casa? Că am și eu un eveniment…
— Cum ai spus? A plătit?
— Da! E nepoata prietenei mele Mirela, o fată tare drăguță. Chiar i-am zis soțului că ar trebui să facem și noi petrecerea de pensionare la tine. Poate peste două luni?
Am închis ușa și mi-a fugit pământul de sub picioare. Mirela ceruse bani pentru un eveniment la mine acasă. Iar acei 300 de lei pe care mi-i ceruse „pentru tortul lui Radu” fuseseră, de fapt, pentru catering.
Am confruntat-o a doua zi. A dat din umeri.
— Și ce dacă? Tu nu erai oricum acasă. Ce contează?
— Contează că m-ai mințit, Mirela. Contează că ai profitat de mine. Contează că m-ai făcut să par o gazdă de evenimente în ochii vecinilor.
Ea a râs:
— Ești doar geloasă că am făcut mai mulți bani într-o după-amiază decât faci tu într-o săptămână.
A fost ultima picătură. I-am interzis să-mi mai calce pragul fără acordul meu. Când i-am povestit mamei, a oftat:
— Exagerezi, Loredana. A fost o simplă petrecere. Nu distruge familia pentru atât.
Dar pentru mine nu era vorba despre petrecere.
Era vorba despre încredere. Despre faptul că am fost mințită în față. Dacă mi-ar fi spus adevărul, aș fi fost acolo, aș fi ajutat, aș fi făcut totul să iasă perfect.
Dar în loc de asta, m-a transformat într-o sursă de profit.
Și acum mă întreb… Eu sunt cea care „distruge familia”? Sau e greșit să cred că sinceritatea și respectul contează mai mult decât baloanele pastelate și brioșele roz?
Pentru că, în timp ce casa mea încă miroase vag a tort cu vanilie și trandafiri artificiali, nu mai sunt sigură că o cunosc pe femeia care mi-e soră.