Stăteam tremurând în fața cinematografului, îmbrăcată cu puloverul de Crăciun al bunicii – prea strâmt, prea călduros – în timp ce ochelarii îmi alunecau constant de pe nas. Îl așteptam pe băiatul cu care vorbisem online, dar timpul trecea nemilos. Zece minute întârziere. Filmul începuse deja. Fiecare clipă de așteptare era un cui înfipt în stima mea de sine.
Mă întrebam dacă apăruse, m-a văzut și a fugit. Sau dacă era prin apropiere, ascuns, bucuros că scăpase de o seară incomodă lângă o fată ca mine. Gândul mă făcea să mă înroșesc, rușinată, în ciuda aerului rece de afară.
Cu inima grea, am intrat singură în sală. Întunericul m-a primit ca un refugiu, ascunzându-mi lacrimile care îmi curgeau tăcute pe obraji. Pe ecran, actorii râdeau și se îndrăgosteau, dar tot ce vedeam era scaunul gol de lângă mine. Mă simțeam invizibilă, abandonată.
După film, am ieșit cu capul plecat, încercând să mă pierd în mulțime. Dar vocea Milei, prietena mea cea mai bună, m-a trezit din tristețe.
— Samantha! Hei, tu ești?
Ochii ei s-au mărit văzându-mi fața umflată de plâns.
— Ce s-a întâmplat? Te-a rănit cineva?
— Nu… doar… am fost plantată. Iar.
Miley m-a tras într-o îmbrățișare caldă și m-a dus la baie, unde m-a ajutat să-mi repar machiajul. Apoi, cu un zâmbet misterios, a scos o cartolină mică din geantă.
— Am un plan. Dar trebuie să ai încredere în mine.
Cafeneaua în care m-a dus era altfel decât toate. Fiecare masă avea o perdea subțire între scaune, ca să nu vezi cu cine stai de vorbă. Doar vocea și cuvintele contau.
M-am așezat. Pe partea cealaltă, un băiat necunoscut. Vocea lui era caldă, ușor jucăușă.
— Bună… ești acolo?
— Da, am răspuns, timid.
Am început să vorbim. El mi-a spus că antrenează câini ghizi, și vocea lui, tonul sincer, poveștile pasionate, m-au atins profund. I-am mărturisit că scriu romane de dragoste. Am râs, am împărtășit gânduri intime, ne-am deschis sufletele – fără să ne fi văzut măcar o dată.
Când a venit timpul să ieșim de după perdea, inima îmi bătea nebunește. Eram pregătită să-l cunosc… dar nu eram pregătită pentru ce urma.
La lumina felinarului, chipul lui mi-a tăiat răsuflarea.
— Samantha? Sunt eu… Leo.
Leo Petersen. Primul băiat pe care l-am iubit. Și cel care m-a trădat cel mai crunt, în fața tuturor, la balul liceului. M-a umilit și m-a lăsat cu inima zdrobită.
— Eu… trebuie să plec, am șoptit.
Dar m-a oprit blând, atingându-mi încheietura.
— Te rog, doar ascultă-mă o secundă.
Vocea îi tremura. Ochii lui erau plini de regret. Mi-a spus că atunci fusese un laș, că s-a lăsat influențat de ceilalți, că s-a ascuns în spatele râsetelor pentru că era prea slab să mă apere.
— De atunci nu am încetat să mă gândesc la tine, a spus cu ochii în lacrimi. Mi-am dorit atâția ani să repar ce am stricat.
L-am ascultat. Nu era băiatul arogant pe care îl știam. În ochii lui vedeam durere, rușine, dar și dorința sinceră de a-și ispăși greșelile.
— Nu știu dacă te mai pot crede, i-am spus.
— Atunci lasă-mă să-ți arăt, a șoptit. Încă o întâlnire. Față în față. Fără perdele.
Am acceptat. Dintr-un impuls sau dintr-o speranță ascunsă, nici eu nu știu.
A doua întâlnire a fost diferită. Leo era acolo, zâmbind timid, deschis. Mi-a povestit cum a început să lucreze cu câinii ghizi ca să se regăsească. A recunoscut că reîntâlnirea cu mine l-a făcut să înțeleagă cât de mult greșise și cât de mult voia să fie un om mai bun.
— Nu mai vreau să trăiesc cu frică, a spus, luându-mi mâna. Vreau să trăiesc cu curaj. Cu tine.
Am zâmbit, pentru prima dată cu inima ușoară.
— Ai noroc, Leo. S-ar putea să fi învățat niște vrăji voodoo pe parcurs…
— Atunci sper să nu-mi dai un motiv să le folosești, a râs el.
Și în râsul lui, în căldura ochilor, în sinceritatea cuvintelor, am simțit că, poate, o inimă frântă se poate vindeca. Cu răbdare, cu iertare și cu curaj.