Totul a început cu un mesaj aparent drăguț, primit într-o marți seară:
„Sonia, ne-am bucura mult să veniți tu, Vlad și fetița voastră, Mara, la cina noastră aniversară de sâmbătă! Este din partea noastră, dragă. Doar voi trei.”
Mesajul era de la cumnata mea, Alina. Era aniversarea a 15 ani de căsnicie între ea și soțul ei, Doru. Tonul părea cald, sincer, și, deși nu eram cele mai bune prietene, am acceptat bucuroasă. Așa se face că sâmbătă, am urcat toți trei în mașină, i-am lăsat Marăi o mână liberă să aleagă o felicitare frumoasă cu floricele și folie aurie, și am pus în ea 1.000 de lei, ca semn de prețuire.
Restaurantul era în centrul vechi — un loc de fițe, cu separeuri de piele, muzică discretă și lumânări pe fiecare masă. Exact genul de loc unde lumina slabă și muzica jazz transformă orice conversație într-o scenă de film.
Alina era îmbrăcată în catifea verde, coafată perfect, cu un zâmbet larg și gesturi teatrale. Doru, la patru ace, iar cei doi băieți ai lor, Luca și Radu, în ținute asortate, de parcă ar fi fost pregătiți pentru o ședință foto de Crăciun. Când am ajuns, Alina m-a complimentat imediat:
„Sonia, draga mea, arăți minunat! Rochia asta… ești superbă!”
Am zâmbit politicos. Ne-am așezat și am început seara într-un ton relaxat. Discuții despre copii, școală, concedii și renovări. Totul părea în regulă.
Eu mi-am comandat un piept de pui cu piure de trufe, Vlad a ales paste vegetariene, iar Mara – care a spus că locul „miroase a fotolii vechi și măsline” – s-a mulțumit cu mac and cheese de la meniul pentru copii. Am împărțit la final un crème brûlée, doar ca să-i satisfacem curiozitatea fiicei noastre.
Nu am exagerat cu nimic. Nici băuturi scumpe, nici aperitive extravagante. Am rămas în zona decentă. Totuși, nota s-a adunat repede: 230 de lei pastele, 250 puiul meu, 120 pentru mac and cheese-ul copilului, 180 desertul. Și taxa de servire obligatorie de 20%, că eram un grup mai mare.
Apoi a venit momentul de tăcere. Chelnerul a apărut cu nota.
Alina a zâmbit larg și i-a zis, făcând un gest delicat cu mâna:
„Noi o plătim pe asta.” Și a arătat spre ei patru. Apoi, cu același ton dulce, dar rece, a adăugat: „Și ei plătesc pe cealaltă.” Arătând spre noi.
Pentru o clipă, am crezut că glumește. Mă pregăteam să râd, dar ceva în felul în care a sorbit din pahar m-a făcut să îngheț. Era serioasă.
Îmi aminteam vag că mai devreme se scuzase că merge la toaletă, dar o văzusem vorbind cu chelnerul. Atunci nu mi s-a părut nimic ciudat. Acum, totul se lega. Avea totul planificat.
„Stai puțin… nu ați spus că e din partea voastră?” am întrebat eu, cu un zâmbet forțat.
Alina a dat capul ușor într-o parte și mi-a oferit acel zâmbet fals, perfect exersat:
„Ei bine, Sonia, v-am invitat să vă alăturați nouă. Nu am zis că plătim pentru toată lumea.”
Doru a completat, ca și cum era ceva normal: „E corect să împărțim pe gospodării.”
Doar că „partea noastră” era de 5.300 de lei. Vlad a înroșit brusc. Era clar că voia să spună ceva, dar l-am oprit cu o atingere discretă pe genunchi.
„Lasă-i. Avem o variantă mai bună,” i-am șoptit.
Pentru că aveam un plan.
A doua zi dimineață, în timp ce Mara adormise pe umărul meu, m-am ridicat, mi-am făcut o cafea și am deschis Facebook.
Am postat trei imagini: una cu Alina și Doru, zâmbind, la restaurant. Alta – captura de ecran cu mesajul în care scria „Este din partea noastră, dragă.” Și, în final, bonul de 5.300 de lei, încercuit cu roșu.
Am scris:
„Mulțumim, Alina și Doru, pentru invitația elegantă la cina aniversară. A fost cu adevărat de neuitat, mai ales momentul în care am aflat că trebuie să plătim nota noastră de plată. Se pare că ‘eticheta modernă’ înseamnă să-ți păcălești invitații cu o factură surpriză. #cinasurpriza #lecțînvățată”
Comentariile au explodat.
„Exact asta ne-a făcut și nouă la brunch-ul de Paște!”
„La ziua lui Doru, am primit nota acasă prin e-mail.”
„Ne-a invitat la o degustare și ne-a cerut 400 de lei de persoană, deși n-a spus nimic înainte.”
La prânz, m-a sunat. Nu i-am răspuns. Dar la al treilea apel, curiozitatea a învins.
„Sonia, te rog, șterge postarea. Colegii lui Doru o văd, ne fac probleme! Toți ne întreabă ce s-a întâmplat…”
„Am postat doar adevărul,” i-am spus calm. „Faptele. Mesajul tău, bonul și realitatea serii.”
„Arată rău. Foarte rău,” a zis ea, aproape în șoaptă.
„A fost rău, Alina. Ne-ai invitat și ne-ai pus să plătim, fără nicio avertizare. Ne-ai umilit.”
„OK… OK. Îți dăm banii înapoi. Doar șterge, te rog…”
Am zâmbit amar.
„Nu e vorba de bani. E vorba de principiu. Vreau doar să știi cum se simte să fii pus într-o astfel de situație.”
Și am închis.
Nu am mai primit niciun mesaj. Nici invitații, nici like-uri pasiv-agresive, nici glume în chatul de familie. Nimic. Tăcere.
Dar în acea seară, am primit un mesaj de la sora cea mică a lui Vlad:
„Bravo, Sonia. Și nouă ne-a făcut-o anul trecut. Am tăcut. N-am mai ieșit cu ei de atunci.”
Iar a doua zi, am primit un apel neașteptat de la mama lui Vlad.
„Bună, draga mea,” mi-a spus pe un ton cald. „Am văzut ce ai postat. Bravo! Era timpul să i se spună adevărul în față. I-am tot zis Alinei că va suporta consecințele.”
Și așa a fost.
Pentru că uneori, cei care se prefac că te iubesc folosesc exact acea iubire pentru a te manipula și a te face să taci.
Dar nu și de data asta.