După trei ani în care am strâns fiecare bănuț, după zeci de compromisuri și luni întregi petrecute în apartamente închiriate prea mici pentru visele noastre, eu și Vlad ne-am mutat, în sfârșit, în prima noastră casă. Eram însărcinată, înconjurată de cutii și de planuri, dar mai ales de un sentiment cald, pe care nu-l mai trăisem niciodată: că suntem acasă.
Stăteam pe veranda proaspăt vopsită, privind cu ochii încețoșați de emoție către ușa noastră. Vlad m-a îmbrățișat de la spate, iar în acel moment tot efortul, toate nopțile în care am lucrat până târziu sau am renunțat la vacanțe, păreau că au meritat.
— E perfect, Maria. Tot ce ne-am dorit.
Casa nu era mare, dar era primitoare și luminoasă. Ferestrele înalte lăsau soarele să danseze pe pereți, iar subsolul avea o chicinetă simpatică pe care o visam transformată într-un loc de joacă pentru veri sau poate într-un spațiu pentru mama, când va veni în vizită.
— E locul unde începe cu adevărat viața noastră, i-am spus.
Părinții lui Vlad urmau să vină la petrecerea de inaugurare împreună cu sora lui, Simona, și fiul acesteia, David. Cu socrii mei mă înțelegeam bine, dar cu Simona… relația noastră era întotdeauna tensionată. Nu fusese niciodată ostilă pe față, dar avea mereu o replică ironică pregătită. Mă privea adesea ca și cum aștepta să greșesc. Sau, mai rău, ca și cum nu aparțineam cu adevărat familiei lor.
În ziua petrecerii, părinții lui au venit cu flori și sticle de șampanie. Carol, soacra mea, m-a strâns în brațe și a început să laude casa de parcă ar fi fost a ei.
Simona a apărut, ca de obicei, cu întârziere, alături de David. El, ca întotdeauna, a fost adorabil. M-a îmbrățișat și a exclamat încântat:
— E casa voastră? Wow! E super!
Dar Simona a pășit înăuntru cu privirea aceea evaluativă și răceala care o însoțea mereu. Și-a lăsat geanta pe canapea și a spus sec:
— E mai mare decât mă așteptam.
Am ignorat tonul și i-am propus să-i arăt subsolul, gândindu-mă că poate îi va plăcea spațiul și va vedea că am intenții bune.
— Când voi veni cu David, o să aveți aici un apartament doar pentru voi, i-am spus, deschizând luminile.
A tăcut câteva secunde. Apoi, din senin, a izbucnit:
— Casa voastră?
Tonul pe care a spus-o m-a făcut să îngheț.
— Da, a mea și a lui Vlad. Ne-am mutat împreună.
— Hai să fim serioși, Maria. Crezi cu adevărat că meriți casa asta? Tu câștigi câteva mii lucrând de acasă, în timp ce fratele meu are un salariu consistent. Nu te-ai întrebat niciodată dacă poate tu doar… trăiești în casa LUI?
Am simțit cum mi se înroșesc obrajii, dar am încercat să-mi păstrez calmul.
— Contribui la tot ce avem, Simona. Am muncit cot la cot ca să ajungem aici.
— Ai apărut în viața lui acum trei ani, iar eu sunt sora lui de-o viață. Tu ai intrat în peisaj când totul era deja pregătit. Eu am fost alături de el când avea nevoie. Eu eram trecută în asigurarea lui de viață. Nu tu.
— Eu sunt soția lui acum. Iar ceea ce avem, construim împreună.
— Nu ești decât o femeie cu noroc, Maria. Asta e tot ce ești.
Și în acel moment, din capătul scărilor, s-a auzit vocea lui Vlad. Calmă, dar fermă.
— Nu e noroc, Simona. E iubire. E soția mea.
Am tresărit. El era acolo, privind-o drept în ochi.
— Și dacă o mai tratezi așa vreodată, să nu te mai aștepți să fii primită în casa noastră. Nu contează că ești sora mea. Maria este familia mea acum. Ea și copilul nostru. Tu nu ai niciun drept să o faci să se simtă ca o intrusă în propria casă.
Simona a încercat să se apere, dar Vlad nu a cedat. Discuția a escaladat rapid, iar părinții lui au apărut în mijlocul tensiunii. Carol a aflat ce s-a întâmplat și, spre surprinderea mea, nu a ezitat:
— Trecem prin viață cu bunătate sau ne trezim singuri. Tu alegi, Simona. Dar Maria face parte din familia noastră.
Chiar și David a spus:
— Mami, nu e corect. Îmi place la ei. Mă simt bine aici.
Simona, fără să mai aibă vreun sprijin în încăpere, a strâns din dinți și a ieșit din casă. A plecat fără să privească înapoi.
Seara, după ce toți oaspeții au plecat, Vlad m-a cuprins în brațe pe verandă.
— Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta.
— Nu tu trebuie să-ți ceri scuze. Dar… îți mulțumesc că m-ai apărat. Că nu ai tăcut.
— Nu există “casa mea” sau “casa ta”. Există “noi”. Și oriunde ești tu, e și acasă pentru mine.
Zilele au trecut. Iar aseară, în timp ce beam ceai și legănam ușor leagănul din curte, i-am arătat un mesaj pe telefon:
„Poate am spus lucruri greșit. Dar hai să fim realiști, Maria – ai avut noroc. Hai să fim mature și să lăsăm drama în urmă. De dragul lui Vlad.”
Vlad a citit și a ridicat o sprânceană:
— Nu e o scuză. E un efort jalnic de a-și repara imaginea.
— Știu, am spus. Dar nu mă mai afectează ca înainte.
— Și nici nu ar trebui. Nu ai nimic de demonstrat, iubita mea. Nu ei. Nu nimănui. Tu ești familia mea. Tu ești acasă.
Și atunci mi-am dat seama. Nu știu dacă Simona va accepta vreodată pe deplin că fac parte din viața lui Vlad. Dar nici nu contează.
Pentru că familia nu este dată de sânge. Ci de cei care te aleg. De cei care te respectă. De cei care, atunci când ești atacat, stau între tine și lume și spun: „Nu. Nu ești singur.”
Aici este locul meu. În această casă. În această familie. Pentru că sunt iubită.