Viața noastră părea banal de normală, dar în cel mai liniștitor mod cu putință. Eu și Vlad eram împreună de optsprezece ani. Aveam o casă modestă, un copil excepțional și acele seri liniștite în care pregăteam cina și râdeam fără griji. Dar într-o seară, un simplu sunet de notificare a fost tot ce a trebuit ca lumea mea să se destrame.
Telefonul lui Vlad vibra pe blatul din bucătărie, iar un mesaj scurt s-a afișat pe ecran: „Mi-e dor de tine. Ziua de azi a fost magică.”
Am simțit cum aerul îmi înțepenește în piept. L-am luat instinctiv, fără să mă gândesc. Doar ce voiam să văd dacă citisem bine. Un gest nevinovat, mi-am spus. Dar a fost ca și cum aș fi deschis ușa către o lume pe care nu voiam s-o cunosc. În galerie, zeci de fotografii îl arătau pe Vlad alături de o altă femeie – într-un weekend romantic la mare, ținându-se de mână, sărutându-se sub stele.
M-am dus sus, cu pașii grei ca plumbul. Pe scări, privirea mi-a alunecat peste fotografiile noastre de familie. Erau acolo amintiri din vacanțele de vară, ziua de naștere a lui Andrei, nunta noastră. Am simțit un nod în gât. Ce era adevărat din toate astea?
L-am confruntat. Vlad n-a negat. Nici n-a încercat prea tare. A ridicat din umeri, rece, și a spus doar:
— Ea mă face fericit. Mai fericit decât ai reușit tu în ultimii ani.
Lumea s-a năruit sub picioarele mele. Amețită, am făcut câțiva pași înapoi, dar talpa mi-a alunecat pe treapta lucioasă. Am simțit cum corpul mi se prăbușește. Ultima imagine clară a fost chipul îngrozit al lui Andrei alergând spre mine.
Când m-am trezit, era alb peste tot. Lumina rece a spitalului, mirosul antiseptic și durerea surdă din spate. Doctorul avea o expresie împietrită.
— Doamnă, ați suferit o fractură gravă de coloană. Șansele de a merge din nou sunt minime.
Partea cea mai dureroasă n-a fost vestea. Ci faptul că Vlad a venit după trei zile, fluturând un teanc de hârtii.
— Divorțăm. Eu și Mirela ne-am mutat împreună. Semnează aici, te rog.
Nu a privit înapoi. Nici către Andrei, care tremura în colțul camerei, nici spre mine, care zăceam cu sufletul sfărâmat. A ieșit din salon cu pașii unui om care scapă de o povară.
Au urmat săptămâni în care nu-mi mai aminteam cum e să zâmbești. Mă simțeam prizonieră într-un corp trădat, într-o casă mută, într-o viață din care se scursese tot sensul.
Andrei a fost cel care a ținut totul în picioare. Avea doar șaisprezece ani, dar își asumase rolul unui adult. Îmi aducea micul dejun, îmi schimba perfuziile, îmi spăla părul și îmi punea pătura peste picioare. Nu plângea niciodată în fața mea, dar îi simțeam durerea în fiecare gest.
— Mamă, tu ești totul pentru mine, mi-a spus într-o seară. Nu-l lăsa pe el să ne ia asta.
Cuvintele lui au fost ca un strigăt în întuneric. Și m-am agățat de ele.
Încet, am început să recuperez. Am acceptat că viața mea nu se va mai întoarce la ce a fost, dar poate… putea deveni altceva. Altceva mai bun.
Cu sprijinul lui Andrei, am început să lucrez online. Întâi ca operator pentru un magazin, apoi consultanță în domeniul antichităților — vechea mea pasiune. Andrei mi-a creat o platformă, iar eu am început să vând obiecte rare, cu povești. Fiecare comandă era o victorie. Fiecare client mulțumit, o confirmare că încă exist, că încă pot.
Într-un an, ne-am transformat sufrageria într-un mic atelier de ambalare. În doi ani, aveam un depozit închiriat și trei angajați. Povestea noastră a apărut într-un ziar: „O mamă paralizată și fiul ei construiesc o afacere de succes din propriul apartament.”
Și atunci, evident, a apărut Vlad.
Bătând la ușă, cu ochii încercănați, tremurând. S-a prăbușit în genunchi la picioarele mele.
— Iartă-mă, te rog. Mirela m-a lăsat. Mi-am pierdut tot. Doar pe voi îi mai am.
L-am privit în tăcere. Nu era nimic în el din bărbatul care plecase fără să se uite în urmă. Doar o umbră de om, cerșind o a doua șansă.
M-am ridicat încet din scaunul cu rotile. Piciorul stâng tremura. Durerea era acolo, dar și forța. O forță pe care o uitasem că o am.
— Să nu mai vii niciodată aici, Vlad. Nu mai ai loc în viața noastră.
Andrei privea totul de la ușă, cu ochii mari.
— Mamă… te-ai ridicat.
Am zâmbit ușor, în timp ce mă așezam la loc.
— Și nu mă mai prăbușesc.